Sunt vinovată numai pentru ceea ce n-am făcut…

28 feb. 2010

Sub stele

Se facea ca locuiam la Sighisoara, in orasul vechi, intr-o mansarda cu grinzi albastre, care stiu sa spuna povesti de demult, cu lucarne pe unde lumina stelelor se furiseaza direct in asternut. Camera ar fi fost inalta, iar lumina s-ar fi prelins in umbre tremuratoare din candelabrul de portelan, draperiile albastre ar fi parut decupate din povestile Cenusaresei.
Se facea ca era trecut de miezul noptii, si era iarna. Tu dormeai in patul nostru, respirand incet...nu voiai sa rupi vraja. Vraja care se asternuse peste noi, peste oras, peste vietile oamenilor si mai ales ale noastre, neaparat albastre...Si eu priveam de la fereastra, cand pe tine, cand turnul cetatii vechi. Si avem o pofta nebuna sa ies, si sa ma urc in turn, asteptand rasaritul. Dimineata, m-ai fi cautat speriat prin toata casa, apoi te-ai fi indreptat spre fereastra, sa ma cauti prin curte. Atunci, ti-as fi facut bucuroasa cu mana, chiar de acolo, din turnul batran...
Si totusi m-as fi multumit privind copacii, casele vechi, felinarele portocalii, vantul ridicandu-se in rotocoale pe strazi, ferestrele adormite sub obloane, orasul, stelele, pe tine...
Te-ai fi trezit si m-ai fi zarit acolo, langa fereastra.
"-Priveste, ti-as fi spus, cu privirea atintita in sus, priveste stelele, parca au inghetat si ele... nu mai sclipesc ca altadata, pur si simplu stau nemiscate, au inghetat..."
"-Foc si gheata, mi-ai fi spus. Si sunt albastre... Vrei sa-ti aduc una?"
"-Albastre, precum dragostea noastra... foc, gheata, noi... De ce ma minti? Stelele tale nu exista, si chiar de-ar fi adevarate, nici macar n-ai putea ajunge la ele..."
"-Intr-o zi, am sa-ti aduc una, sa vezi cat de mult te iubesc. Am sa ti-o pun in palma, si ai s-o strangi tare, nevenindu-ti sa crezi ca-i aievea..."
"-Si se va face pulbere..."
Dar baaaang....clopetele bisericii din deal sfasie linistea noptii si baaang, porumbeii zboara speriati pe deasupra tiglelor albastre, asezate in solzi. Si nici urma de tine... Ningea, in sfrasit, in orasul nostru.  Era ca si cum as fi fost inghetata sub un clopot de sticla, intr-o nemiscare grea si apasatoare ca moartea, si acum clopotul acela s-ar fi prabusit, lasand totul sa vibreze din nou, sa respire, ca-ntr-o zi de sarbatoare, sub ninsoarea ametitoare de stele...

24 feb. 2010

low rising

te uita cum ploua, iubite. cat noroc pentru pamantul asta imbacsit. pacat ca nu ne putem curata si noi.
cat mi-as dori sa ma preschimb in ploaie. chiar si asa apasatoare, grea, cum e acum. mi-as sacrifica existenta, numai sa pot sa intru in tine. sa ma scurg pana in sufletul tau, si sa-ti curat inima de zadarnicie. m-as spala si eu...sa uit ca nu-mi poti fi complet, sa nu-ti mai cer nimic din ce nu pot primi. apoi, rand pe rand, as spala tot. oamenii, vietile lor, toate petele negre.
ce frumos ar fi.... ce frumosi am fi. sa-ti vad privirea senina si inima usoara. sa nu stiu ca nu sunt decat dizolvantul pentru petele inimii tale. si sa invat iar, iubindu-te.
si uite ca ploaia se opreste, si totul ramane neschimbat. aceleasi urme, aceleasi semne...ajungem sa ne vestejim...
eu refuz, nu ne asteapta nimic...
a disparut ploaia? nu-i nimic, lacrimile ii vor lua locul. am sa incremenesc asa, sa las zoaiele sa curga...

http://www.youtube.com/watch?v=b5KV1Lf2NkY

21 feb. 2010

vreau sa intelegi inca de la inceput ca nu am nicio asteptare. defapt gresesc, tu nu ai nevoie de explicatii. pe mine incerc sa ma conving, eu trebuie sa accept ca nu mai exista alte sanse, ca am dat cu piciorul singurei ocazii pe care am avut-o. ca nu putem construi un castel din ruine. poate ca sunt lasa, poate ca-mi lipseste curajul.
 mi-e frica sa las zidurile jos, mi-e frica sa aflu ce gandesti. nici macar nu gasesc rostul acestor randuri. scriu pur si simplu, scriu pentru ca trebuie sa curga din mine. scriu cu teama ca as putea fi descoperita. as putea sa imi asum cuvintele?
mi-e frica de tine, de ce-am avut odata, de noi. dar cel mai tare ma tem de mine. mi-e frica pentru ca ma cunosc. pentru ca as putea cu usurinta sa dau totul cu piciorul, sa lovesc in cine nu trebuie, si mai ales in tine. mi-e frica sa nu-ti ranesc orgoliul, sa nu-ti insel asteptarile. mi-e frica pentru ca stiu ca as ridica iar, intre noi, un zid de 2 metri. mi-e frica sa nu te doara, catusi de putin....nu meriti. e mai bine asa, tu iubind-o pe ea, eu pe tine...


pentru ca nu trece ora fara sa ma duca gandul catre tine, pentru ca ajung cateva cuvinte si ziua mi se face lumina

13 feb. 2010

Iubirea e nasatioasa, de un egoism salbatic: vrea sa-i sacrifici tot fara a-i cere nimic in schimb, multumindu-te doar cu ceea ce-ti ofera. Eu am ravnit totul de la tine, pentru ca iti dadusem totul. Oricum, ceva mai bun decat mine nu puteam sa-ti dau. De aici a pornit eroarea, de la acest schimb in aparenta just. Dar ce experienta aveam, de unde sa stiu ca iubirea dintre doua fiinte nu e egala, ca balanta atarna cand intr-o parte, cand intr-alta dupa imponderabile de care rar ne dam seama. In cazul nostru balanta atarna in favoarea ta, lanturile cu care ma incatusai erau mai puternice decat ale mele.


                                                                       Invitatie la vals - M. Drumes
femeia care iubeste e o taina.
femeia care ravneste nu mai are nimic de revelat. nu mai ascunde nicio taina.


femeia care iubeste are contur intrerupt si linii sterse.
femeia care ravneste are contur strident, si culori tipatoare, greu de privit. are, de asemenea, linii ascutite, mereu inchise.


femeia care iubeste se daruieste unuia singur. nu-si expune formele, le ascunde aparent, numai pentru a fi descoperite de el. doar cu fata lipita de gatul femeii indragostite ii vei simti parfumul.
femeia care ravneste nu va apartine niciodata unei singure persoane. mereu va fi deshisa catre publicul larg. va umbla mereu cu garda lasata, cu o expresie crispata pe chip, lasand in urma un parfum ieftin, inecacios.


femeia care ravneste nu va putea iubi niciodata. va fi oricand gata sa se ofere primului venit. va umbla mereu sub privirile barbatilor, incordata, cu speranta, ca cineva o va remaca.poate de aceea isi contureaza atat de strident contururile, avand dorinta de a iesi in evidenta.


femeia care iubeste vorbeste bland, incet, linistit. femeia care iubeste sopteste la ureche.
femeia care ravneste, isi ascute glasul, ridica tonul vocii, urla in disperarea de a fi auzita de toti.


femeia care iubeste este poftita timp indelungat. se castiga cu greu, si este mereu dorita, cu mai multa pasiune. ofera putin, si astfel mentine prezenta setea. femeia care iubeste isi hraneste barbatul cu picaturi.
femeia care ravneste se castiga usor. un semn, si cade la picioare . nicio lupta, niciun razboi, nicio cucerire, nimic. simplu. un gest si cedeaza. femeia care ravneste dupa un timp provoaca greata oricarui barbat. femeia care ravneste isi hraneste barbatul cu galeti mari cu apa, il inneaca, il sufoca. barbatul se simte plin, si da afara. o alunga satul, din viata lui. atunci femeia care ravneste se ridica si se scutura de praf. apoi pleaca in cautare de noi victime, sigura si increzatoare ca noroiul a fost sters, urmele au disparut. i se citesc insa, umbrele din ochi.


femeia care iubeste nu va fi niciodata indeajuns pentru barbatul de langa ea.
femeia care ravneste va fi regurgitata.

12 feb. 2010

ma intreb... ce urmeaza?
cat mai dureaza?
pana cand? nu ca ar fi fericire.
e echilibru.
oare merita vreun sacrificiu?
nu ca astept rasplata. doar sa primesc in schimb aceleasi lucruri.
astept.
mai dureaza putin sau mult pana cand isi vor da in petic?
odata si-o odata o vor face....viata trece, roata se invarte.
toti o facem. involuntar...sau nu...
si timpul trece.
si greselile marunte se uita.
si oamenii o iau de la capat. si construiesc ce-au darmat. si mereu folosesc aceleasi materiale.
si se cunosc. se potrivesc. se dezamagesc.
se pretuiesc, se dispretuiesc. se iubesc, se urasc.
se imprietenesc. sunt prieteni. uita sa fie prieteni.
oricata vointa ar exista greselile mari nu pot fi uitate. nici de o parte nici de alta.
si firul se rupe.
si timpul trece.
si lumea nu sta in loc.
totul continua. altfel, in alte parti, cu alti oameni. niciodata la fel.




nu vreau sa se sesizeze nimeni. am incetat sa cred in prietenie. e prea mare cuvantul. cred doar in prezent. cred doar in persoana de langa.

8 feb. 2010

exista tot felul de iubiri. iubiri nevinovate, iubiri platonice, iubiri trecatoare, iubiri care se consuma, iubiri care se sting la fel de repede cum au inceput, iubiri vesnice, pasiuni arzatoare. dar se intampla ca toate au aceeasi finalitate, se sting.


iubirile platonice se sting de multe ori inainte de a se naste, se sting in locul de unde au izvorat, nu inainteaza, nu cunosc suisuri sau coborasuri.


iubirile trecatoare se sting odata cu patima pentru acea persoana. iubirile trecatoare nu sunt iubiri. sunt dorinte, care incep pline de entuziasm, si se dezumfla ca o minge ce tocmai a fost sparta, repede, cu regretul ca nu mai ai cu ce te juca, sau din contra se dezumfla pana sa-ti dai seama. dar in final dispare...


iubirile care se consuma, sunt dominate de pofta si au un singur tel, placerea. odata cu placerea dispar si persoanele implicate. simplu, firesc, fara regrete. experienta...


iubirile care se sting la fel de repede cum au inceput sunt pur si simplu trecatoare prin viata, prin noi. o zi, o saptamana, o luna....atat...si trec mai departe.


iubirile vesnice sunt linistite si echilibrate. iubirile vesnice se transforma paradoxal. odata cu anii se schimba in apreciere si respect. iubirile vesnice sunt cele mai comune...incep cu un da, in care isi jura eternitate, si continua in viata de zi cu zi. devin necesare, impun omogenitate si unitate, precum aerul, fara care nu putem trai... iubirile vesnice se dovedesc prin batranii care se tin de mana, plimbandu-se prin parc. iubirile vesnice nu ies cu nimic in evidenta, diefera doar povestile lor. sunt simple si aducatoare de fericire...


ei bine, pasiunile arzatoare.... dupa parerea mea daca ar fi sa dau o definitie adevarata a dragostei, despre asta a fi vorba. sunt iubiri de care putini au parte. ii lovesc intamplator sau asta le e destinul? le regreta sau nu? au un final fericit sau nu? se tremina, iremediabil, si las rani considerabile, ard sufletul, cicatrizeaza inima. nu, nu sunt vicioase sau daunatoare. pur si simplu ies din obisnuit. iar noi, slabi fiind, de cele mai multe ori cu o existenta limitata, nu le putem tine in frau. e adevarat, aparitia lor produce beatitudine si euforie. avem impresia ca traim deplin, ca existenta noastra este unica, ca ne inalta si astfel devenim superiori lumii. ei bine, acesta pasiuni dau stari aproape de neajuns prin alte mijloace, insa pretul lor e mare. sunt voluptoase si spumoase ca spuma unei sampanii. dar odata ce acidul s-a evaporat nu exista cale de intoarcere. oricat ne-am da peste cap, oricat si oricum ne-am rasuci nu pot fi date uitarii. cred ca acesti oameni sunt constienti inca de la inceput de suferinta pe care o vor trai, de irevocabila despartire, dar pur si simplu nu se pot lepada... ca si cum ti s-ar oferi o zi in rai, dupa care intoarcerea, desprinderea de toate experientele traite, toate clipele de extaz, caderea in gol, intunericul. intuneric apasator si adanc, care pare fara iesire, intuneric din care majoritatea nu ies, intuneric in care se pierd si renunta. apoi, daca esti puternic si reusesti sa rezisti, chiar si asa ingenunchiat, chiar si fara inima, cu o gaura in mijlocul pieptului....abia de aici incepe sa se zareasca lumina. o pata mica, alba. la inceput crezi ca s-a terminat, ai abandonat si astepti din clipa in clipa ca ingerul sa ajunga la tine. apoi pata se mareste, devine din ce in ce mai alba, si mai luminoasa. si incepi sa-ti dai seama ca e altceva. incepi sa-ti auzi respiratiile, si bataile inimii, din ce in ce mai des si mai regulate. si-ti dai seama ca traiesti. si ca ai reusit, esti inconjurat de lumina. te-ai vindecat si ai iesit. singur, ai reusit.
si o intalnesti intr-o zi si-ti dai seama ca n-o mai recunosti, ca nu mai simti nimic. pur si simplu n-o mai iubesti. ii zambesti frumos si te simti mandru. esti fericit si ii multumesti pentru tot ce-ati trait alaturi. atat. apoi pleci, nu mai ai ce face langa ea, nu mai e timp de zabovit. vrei sa intalnesti experiente noi, sa retraiesti ce-ai trait, sa cauti libertatea, sa te bucuri de tot. bucura-te. ai inviat.

6 feb. 2010

Priveste. Cea mai grandioasa lucrare a mea. Complexa si simpla. Puternica si delicata. Unica si asemanatoare.
Sotie, amanta, prietena, mama, eroina, Femeie. Toate au visuri, sperante...toate cred in povesti cu Fat-Frumos, si toate sufara inutil cand li se revela adevarul. Care adevar? Stim prea bine,nu exista... Niciun barbat nu-l poate atinge pe cel din visurile unei femei. O anomalie, si lumea se prabuseste.


Naiva, dar atat de placuta. Indispensabila. Fara ele viata barbatilor ar fi mai pustie decat desertul.
Pe cine s-ar mai chinui ei sa inteleaga?...daca as sti ca se framanta in van...Cui i-ar mai face toate poftele?Cui i-ar face declaratii cu buchete imense de flori ca deznodamant? Cine i-ar mai transforma?Cine le-ar perpetua specia? La picioarele cui si-ar pune viata toata? In fata cui si-ar deschide sufletele?  Cine ar avea grija de ei? Cine le-ar scoate la suprafata cele mai ascunse ganduri? La cine ar pofti? Pe cine ar iubi?
Ar fi pierduti... Si inca mai sunt barbati care le ranesc, cu buna voie si degajare, ca si cum ar fi ceva natural. Ca si cum ar avea vreun drept asupra acestei fiinte siderale. Da, sunt rupte din divinitate. E adevarat, si barbatii fac parte din aceeasi materie, insa sunt lipsiti de gratie, mult prea cerebrali. Si uite ca din ce in ce mai multi uita cum sa le iubeasca.


Sa intram mai adanc in sufletul ei. Intregul paradis se ascunde acolo. Iubire, multa iubire. Si odata ce intalnesc persoana potrivita, iubirea se revarsa in rauri. O daruiesc neconditionat... Sunt atat de generoase. Totul ofera din plin. Lacrimi, zambete, imbratisari, cuvinte.


Acum sa analizam si suprafata. Spuneam ca sunt ba sensibile la exterior si puternice in esenta, ba invers. Totul depinde de la caz la caz. Si lacrimile unei femei. Intotdeauna curg siroaie. Mari, ca boaba unei cirese. Plang de fericire, de emotii, de tristete. Plang de dor si de nimicuri, de duiosie, plang cand se depart, cand li se nasc copii. Plang de ciuda pe ele insele, plang de nenoroc si de neiubite ce se simt uneori. Iar zambetul, zambetul unei femei e rupt din albastru cerului, din racoarea unei dimineti sau lumina unei dupa-amieze lenese.
Ai obsevat ca zambetele lor fac mereu doua paranteze? Doua paranteze pe care le deschid la primul semn ce anunta prezenta lui si le inchid odata cu disparitia acestuia.


E devarat, nu toate sunt frumoase, dar mereu reusesc sa-si ascunda defectele. Sunt fiinte magice, cele care stiu sa se faca placute. Placute pentru ele si barbatul din jur.
Te-ai uitat vreodata in ochii unui barbat indragostit? I-ai vazut expresia fetei? E ca si cum viata toata i s-ar transforma intr-un miracol...fiinta aceea ar fi insasi un miracol...
Ai vazut cum le dezbraca dintr-o singura privire? Cum le privesc cu aviditate si pofta carnala formele. Rotunjimea sanilor si a coapselor, scobitura mijlocului, linia ce contureaza un decolteu indraznet, forma plina si arcuita a buzelor.
 Le iubesc mereu cu pofta si pasiune. Pun multa pasiune in existenta lor. Ai vazut cum aluneca mainile unui barbat pe trupul femeii lui? Mainile acelea perfecte, ca si cum ar fi sculptate in marmura, mainile puternice... Ai vazut cum se transforma pe corpul iubitei? Cum devin fara niciun efort delicate si tandre. Cum le exploreaza tot corpul ca si cum ar vrea sa le cunoasca fiecare particica, sa le ramana urmele mainilor incrustate pe piele. Cum zabovesc in scorbura de la baza gatului, locul lor preferat, in care si-ar putea abandona viata intreaga, cu certitudinea ca se afla la adapost...Si o fac.




Daca in sufletul ei ar fi cel mai frumos, n-as mai pleca niciodata de acolo...

Viata pe un peron

-Poate ca trenurile care treceau prin gara se transformau si ele in nisip, cu calatori cu tot... Da, fetito, nu te mira... Noi am vazut ceea ce altii nu vad niciodata. Noi am ajuns, traind, acolo unde incepe eternitatea mortii...
Nimeni n-a vazut cu ochii desertul. Acolo unde asteptarile, plecarile, despartirile, totul se transforma in nisip.

De fapt, noi nu ne deosebim prea mult de ceilalti. Altii merg cu trenul, noi il asteptam, aceasta e singura deosebire dintre ei si noi... Asteptarea e calatoria noastra, modul nostru de a calatori. Si din moment ce totul ajunge in desert, ce importanta mai are ca astepti sau calatoresti? Nicio deosebire, fetito. Asa ca nu mai fi nefericita. Avem peronul. Vom sta pe el nemiscati si totusi vom ajunge in acelasi loc unde ajung si cei care calatoresc...
Intelegi ca nu mai are nicio importanta daca vine trenul? Nici nu ma mai intereseaza de azi inainte. Stiu ca si asteptarea e o forma de calatorie. Asa ca "luati loc pe peroane, va rog. Drumul continua spre marea tacere de nisip"...

Ai inteles, fetito? Nu exista nicio crapatura in destin. Dar va trebui sa uitam ce-am vazut. La ce ne ajuta sa stim ca linia asta ferata nu duce nicaieri si ca moartea nu e foarte departe? Daca ne vom gandi tot timpul la asta, va fi greu sa rezistam...

Sa-ti spun ceva. Greseala oamenilor a fost ca niciodata nu s-au priceput sa se uite langa ei. Li s-a parut ca daca fericrea exista, ea trebuie sa fie inaccesibila sau, oricum, foarte greu de atins. Dincolo de orizontul lor...

Dar ce formidabil lucru e sa stai intr-o sala de asteptare si sa nu mai stepti nimic. Intr-o camera, nu e mare lucru un exil. Sau pe o insula pustie. Dar pe un peron, langa sinele unei cai ferate, el e absolut.
Numai ceasul ma irita. Minutarul care nu se opreste si care se invarte fara niciun rost. Daca si el ar incremeni, totul ar fi perfect in aceasta gara. Dar se vede ca perfectiunea nu poate exista. Ceva trebuie sa strice armonia...

Aici masca a devenit inutila, iar dupa plecarea Eleonorei cu atat mai mult. Pentru cine s-o port? Pentru paianjeni? In gara asta am simtit nevoia sa ma aud cu adevarat, sa vorbesc cu voce tare.

4 feb. 2010

Ne indragostim de tot ce-i frumos si ne place... de oameni, carti, muzica, filme, cuvinte, clipe, zambete, priviri...sau cel putin asa ar trebui... Dar se intampla sa ne indragostim si de locuri...locuri, prin care am trecut, locuri in am zabovit, locuri pe care doar le-am vazut, sau locuri pe care pasii nostri nu le-au cunoscut, doar mintea...
Am nostalgia unor locuri in care nu am trait nici macar pret de cateva minute, locuri de care nu am auzit, locuri necunoscute, dar de care ma simt atrasa, ca si cum as apartine de ele... Sunt meleaguri prin care am trecut o singura data in viata, si de care am ramas legata, meleaguri care imi dau cea mai magica
senzatie...deja-vu...cum s-a intamplat odata in drum spre Poiana, deasupra Brasovului....m-am oprit din nu stiu ce instinct si m-am asezat pe o banca, o bancna care priveste zi de zi orasul...si eram sigura ca mai fusesm acolo, ca zabovisem mult pe banca aceea, in alta existenta...
Cel mai greu e sa fii indragostita de anumite locuri, si dorul de ele parca nu il poti vindeca nicicand...Daca mi-e dor de el, ii aud vocea, il vad, si dorul dispare. Daca mi-e dor de o carte o rasfoiesc, un film il revad, o melodie o ascult pana la plictiseala...
Dar locurile...ori, nu am ocazia sa le revad de cate ori  vreau, si astfel dorul creste, ori sunt indepartate, defapt mereu sunt prea departe... ori nu ma mai satur de ele...intr-un asemenea loc as trai o viata si tot nu m-as satura...Apoi plecarea, parasirea locului si regretele ce-o urmeaza... Cand parasesc un asemena loc, e ca si cum s-ar fi rupt vraja, ca si cand m-as fi trezit din transa... in acele momente reneg si resping cu hotarare tot ce ma inconjoara. Multe ore dupa, visez cu ochii deschisi, ma chinui sa prelungesc visul, revin cu mintea prin toate partile lui si incerc sa mai traiesc odata toate acele senzatii...Degeaba. Cu cat ma departez, cu atat visul se scurteaza si senzatiile dispar...apoi incepe dorul...
Daca as putea sa-mi transform amintirile in realitate, daca as putea sa le transpun sub forma de poze, sau filme, poate ar fi mai usor. Poate mi s-ar micsora dorul daca as avea ocazia sa privesc iar oamenii pe care i-am intalnit, sa le aud vocile si toate povestile care le-au impartasit neconditionat, zambetele lor... poate daca as revedea acele privelisti, copacii, casele, dealurile, muntii, cerul, lumina, linia orizontului...
Din pacate nu am decat foarte putine poze...si toate facute in graba, cu dorinta de a imortaliza totul...cu nesatul si pofta cu care, un barbat isi priveste femeia iubita...cu aceeasi iluzie ca voi putea cuprinde tot...din aceleasi greseli am omis detalii importante...cu aceleasi regrete si acelasi sentiment de ciuda. Si totusi fericiti ca am avut ocazia sa cunoastem cu trupul... el, iubind-o...eu, lasandu-mi in urma pasii...




Prima poza e de la Baile Tusnad, a doua -Lacul Sarat, a treia- undeva spre Lacul Sf. Ana, a patra- Constanta, un oras in care n-am mai fost de ani buni, a cincea-Parcul Copou, Iasi, un loc plin de romantism, care se opune timpului si trecerii lui, si bineinteles ultima poza, Sighisoara, un oras pe care nu l-as da nici in schimbul Parisului...

Too mush places, too many photos...mai am multe si multe locuri indragite. Dar cel mai mai des si viu imi revine in memorie, un sat de langa Sibiu, Rasinari, un sat de care ma simt legata, si care ma atrage cu o forta nevazuta. L-am vizitat vara trecuta, la insistenta mamei, care auzise din nu stiu ce povestire de el. Eram oarecum resemnata si plictisita ca vom pierde vremea, ca nu e decat un sat de munte... Nu stiu ce mi-a schimbat parerea despre acel loc, nu ma stat nici macar o ora. Au fost treizeci de minute, timp in care ne-am plimbat cu masina pe stradutele inguste. Nu stiu de ce n-am coborat atunci din masina, de ce n-am zabovit mai mult. Imi amintesc ca si cand ar fi fost ieri, casele, strazile, biserica, scoala, tramvaiul din care coborau oamenii sufocati de caldura. Da, era vara, si probabil peste 30de grade. Si oamenii care coborau din tramvai, si puneau picioarele pe pamantul lor, uitau de tot, si de caldura, si necazuri...tot. Zambeau, erau linsititi, erau acasa...
Toate strazile erau insorite, aveau o altfel de lumina as putea spune. Am vazut cat am putut...copii care se jucau langa rau, batranii care stateau pe banci, in fata caselor cu porti imense, adevarate palate.. Am vazut clopotnita veche, fantana veche, casele vechi...toate erau vechi acolo,vechi dar curate, vechi dar rezistente, caci toate invinsesera timpul, toate aveau un aer aparte...sunt sigura ca nici oamenii nu se lasau mai prejos...nu poti fi las si ticalos intr-o asfel de lume, trebuie sa te ridici, sa te apropii, macar, de ce te inconjoara. Sunt sigura ca oamenii aceia isi cinsteau vietile si satul, ca il venerau si ii purtau respect, pentru rezistenta si vesnicia lui. Sunt sigura ca oamenii aceia erau fericiti in viata si staul lor... Si eu as fi fericita intr-o astfel de lume...
Inca de cand am parasit acel loc, mi-l doresc. Trebuie sa ma intorc acolo, simt ca ma asteapta ceva... Trebuie sa-l revad cu ochii mei, sa-i cunosc oamenii, sa descopar ceva.... Ce? Nu stiu... Simt nevoia sa ma aflu acolo...



P.S. in fara de cele cu Rasinari si Constanta pozele imi apartin

leapsa 1

  • daca eram o luna, as fi fost iulie

  • daca eram o zi a saptamanii, as fi fost marti

  • daca eram o parte a zilei, as fi fost dimineata, cand rasare soarele

  • daca eram o masina, as fi fost o broscuta:))..defapt n-as fi fost masina...mai bine un motor:D:X

  • daca eram o directie, as fi fost accesul interzis:))

  • daca eram o virtute, as fi fost bunatatea

  • daca eram o planeta, as fi fost Venus

  • daca eram un lichid, as fi fost parfum de lavanda

  • daca eram o floare, as fi fost un mac

  • daca eram un tip de vreme, as fi fost ploaia

  • daca eram un instrument muzical, as fi fost pianul

  • daca eram o stare, as fi fost surpriza

  • daca eram un element, as fi fost apa

  • daca eram un cantec, as fi fost Delicate- Damien Rice

  • daca eram un film, as fi fost Mandrie si prejudecata

  • daca eram o carte, as fi fost Cartea Mironei 

  • daca eram un personaj dintr-o carte, as fi fost Lorelei

  • daca eram un oras, as fi fost Sighisoara

  • daca eram un gust, as fi fost un pic sarat

  • daca eram o culoare, as fi fost bleu

  • daca eram o materie de la scoala, as fi fost filosofia

  • daca eram un cuvant, as fi fost iubire

  • daca eram o expresie a fetei, as fi fost un zambet

  • daca eram un personaj de desene animate, as fi fost Frumoasa din padurea adormita

  • daca eram un numar, as fi fost 7

  • cine mai doreste, cine mai pofteste