Sunt vinovată numai pentru ceea ce n-am făcut…

17 oct. 2010

Te voi revedea

                                       
                                           A cincea parte

"Nu pot gandi nimic. Creierul parca mi s-a zemuit, nervii, de atata incordare, s-au rupt ca niste sfori putrede. Nu pot nici macar sa-mi dau seama daca oamenii din jurul meu sunt mereu aceiasi, daca au cazut, si cati. Acuma nici nu imi mai vine sa alerg. 
Se spune ca pe Marea Caspica furtunile sunt asa de groaznice, iar unii oameni si femei sufera atat de mult de raul de mare, incat totul le devine indiferent si nu fac niciun gest de impotrivire, chiar daca sunt ridicati si aruncati in mare. Asa, descheiat de toate, ma simt si eu. Nu imi dau seama daca oamenii au obrazurile murdare de pamant sau de funingine. Abia mai inteleg bocetul, ca o litanie, ca un blestem apocaliptic, din adancul adancurilor parca."
[...]
"Ma gandeam uneori la sentimentul groaznic pe care il incearca cei condamnati, care afla numai in ultimul moment ca sunt gratiati. Toata viata lor vor trai sub impresia acestor clipe. Dar noi, aici, cei care suntem condamnati cu fiecare lovitura si dupa fiecare, parca, gratiati."
[...]
"Nervii plesnesc, pamantul si cerul se despica, sufletul a iesit din trup ca sa revina imediat, ca sa vedem ca am scapat. Nu mai e nimic omenesc in noi."


Am distrus singurul om de pe acest pamant, cel mai drag inimii mele. Pentru ce sa mai traiesc?
"Dacă totul ar pieri şi n-ar rămâne decât el, eu aş continua să exist; iar dacă totul ar rămâne şi el ar fi nimicit, universul s-ar transforma într-o uriaşă lume străină mie şi mi s-ar părea că nu mai fac parte dintr-însa."
 Asa ma simt, ca si cum nu as mai apartine lumii asteia. E definitiv. Nu mai traieste nimeni si nimic in mine decat gandul ca am ucis, iar povara pacatelor nu ma mai lasa sa respir. Imi simt pieptul pietrificat, si cu fiecare respiratie viata se escurge din mine. Respir cu greutatea pe care o depune plamanii unui bolnav de cancer. Dar poate ca sunt bolnava. Un cancer mi se raspandeste in toata fiinta si imi mananca sufletul.
Trebuie sa ma duc sa-l caut. In noaptea in care ne-am despartit, in padurea in care l-am revazut. Poate ca acolo trebuie sa ajung. Nu mai conteaza daca voi simti iar mirosul mortii, o moarte de care ma simt vinovata, sau marea aceea de noroi. Poate ca asta e pretul, poate ca trebuie sa imi afund iar picioarele in mocirla, sa alerg iar desculta in urma lui, sa cad la picioarele iubitului meu, si sa-l implor sa se intoarca, sau fuga cat mai departe de acele locuri...
Totul e limpede acum. Nu mi-a mai ramas nimic, nu mai am ce lasa in urma. Trebuie sa plec dupa Rolan, chiar de-ar fi sa-l caut pana la sfarsitul zilelor, sa-l mai vad o data....
Josephine deschise fereastra. O lumina blanda, tarzie, ii lumina privirea. Ridica ochii si privi inainte. In fata fetei se ivi o carare nesfarsita, la capatul careia o astepta cineva. Isi puse mana pe fata, facandu-si umbra privirii, si il zari. Era iubitul ei, barbatul ei, omul ei, Rolan, care o astepta cu un buchetel de violete in mana. Florile ei preferate. Ultimul lucru pe care il vazu fu zambetul lui. Si sari...




Afara se lumina de ziua, iar zorii zile de ivira ca intotdeauna. Se spune ca apusurile nu seamana niciodata intre ele, dar rasaritul e mereu acelasi, un nou inceput! Josephine era sigura ca il va intalni pe Rolan, undeva, ca el o va astepta. Poate ca nu s-a inselat, sau poate ca da, cine stie?... Oricum ar fi fost, acea ultima si nesfarsita clipa, in care ii intalni privirea, ii fu de ajuns.

Fapta Josephinei fu descoperita chiar in acea dimineata, de catre tatal sau. Vrand sa-i aduca micul dejun si sa-i spuna "buna dimineata", maman Clara nu o gasi. In camera toate erau ravasite, iar pe pat, deschisa impunator, o carte. "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi". Clara tresari citind titlu, si speriata, cobori scarile, strigandu-si sotul. In fata scarilor, afara, in pargul usei deschise, zacea Enzo peste trupul nemiscat al fiicei sale.

Desi amandoi, stiau motivul mortii fiicei lor, niciodata nu l-au invinuit pe Rolan. Ei erau singurii vinovati, si ca atare, niciodata nu deschisesera subiectul. Nici macar cand, peste ani, Rolan, intors teafar si nevatamat din razboi, aparuse in pragul usei lor intreband de Josephine. Niciunul nu avusese curaj sa-i spuna. Nu-i daduse decat o adresa, de care baiatul nu avusese nevoie, stiind ca e adresa cimitirului. Cunoscand dispretul si antipatia parintilor fata de el, Rolan le parasise locuinta, fara sa puna nicio intrebare. Se duse totusi, nestiind ce sa creada, la cimitir.

Sufla un vant rece, de iarna. Rolan scoase hartiuta din buzunar si citi. Randul sapte, al treilea mormant. Mersese urcand, de-a lungul cimitirului, caci acesta se afla in varful unui deal. Numarase sase randuri, si se opri la cel de-al saptelea. Un gand ii fulgera prin minte. Pasea acum printre morminte, si se opri la cel de-al treilea.

Sarutase crucea Josephinei, si un fior ii trecut prin tot corpul. Fiorul mortii, atat. Iubirea se stinsese.

"Am sarutat-o chiar pe aceasta femeie care nu mai era a mea, era a mortii si am privit-o cu indiferenta cu care privesti un tablou!”

13 oct. 2010

Te voi revedea

                                          A patra parte


Un miros de mocirla amestecata cu praf de pusca imi inunda plamanii. Vantul sufla din ce in ce mai tare. Afara se trage fara oprire. De frica ma ghemuiesc sub plapuma. Imi simt fiecare nerv incordat. Stiu ca in curand usa se va deschide. Vor intra peste mine, vor da plapuma la o parte si, si....
De ce mi-e frica de moarte?? Ar trebui sa fiu curajoasa, ca Rolan! Sau poate, pana sa vina ei dupa mine, va veni Rolan, si vom fugi amandoi departe, departeee...
Il simt pe Rolan langa mine. Ma strange de mana. Nu-mi vorbeste, doar ma priveste din cand in cand. Si eu il privesc, sa ma asigur ca e mereu langa mine. Nu stiu exact unde suntem, in orice caz e liniste si pace aici, s-a dus razboiul...
Rolan are chipul senin si privirea blanda. S-a inselat papa, nu e schimbat, nu s-a schimbat nimic in el, e la fel ca inainte. Un gand groaznic ma cuprinde. Nu am vorbit cu el, nu i-am ascultat vocea, nu stiu ce gandeste, daca totusi nu mai e la fel...
"Nimic nu mai e cum a fost..." - de parca mi-ar fi auzit gandurile. Poate n-ar trebui sa-i spun nimic, poate ar trebui sa-mi ascund grijile. Dar unde suntem acum? Stiu ca e toamna, e o lumina aurie si caldura care incearca sa invinga ceata asta apasatoare. Mergem impreuna pe o carare, si dupa cat pot zari in jurul meu, vad ca trecem printr-o padure, dar incotro??
-Probabil ca te intrebi unde suntem si unde vom ajunge? Nicaieri... Nu mai are nicio importanta...
Incep sa am indoieli, dar ii privesc ochii si ma calmez. Niciodata nu mi-a fost frica langa Rolan, niciodata nu mi-a fost frica de el, si, are dreptate; ce mai conteaza, atat timp cat sunt langa el, si el langa mine, ce mai conteaza ce urmeaza? Nu poate fi decat frumos....

-Hai iubito, trebuie sa ne grabim. Si, sa nu uiti - te voi revedea....
De ce imi spune asta? Suntem impreuna, nu ne mai desparte nimic, nu ne va mai desparti nimic.... Incep sa cred ca eu m-am schimbat, sau poate am innebunit.
Picioarele mi se afunda din ce in ce mai mult in pamantul moale. Desi fiecare pas necesita efort, Rolan nu se opreste, nu vrea sa se opreasca, si inainteaza din ce in ce mai repede, tragandu-ma dupa el. Un bocanc mi-a ramas intepenit. Nici macar nu s-a intors. L-am lasat acolo, si l-am aruncat si pe celalalt, sa pot tine pasul cu el. Acum sunt cu picioarele goale, desculta in mocirla - amestecata cu praf de pusca.
-Rolan, nu! Sa ne intoarcem! Sa plecam de aici! Sa fugim departe, departeee...
-Nu pot! Locul meu e aici, eu trebuie sa fiu aici. Acum sa ma lasi, si sa pleci. Trebuie sa lupt, sa ucid, sa ma zbat, sa-mi dau si viata daca e novoie, caci fara tine nu mai conteaza.
-Nu, n-ai de ce sa mai ramai aici. Suntem doar noi doi, si nimeni nu e mai important, nimeni nu ne mai fugareste, nu ne mai arata cu degetul, nimeni nu ne mai interzice nimic...
-Dar eu trebuie sa fac bani, mai stii? Sa omor cati mai multi oameni, si astfel razboiul sa se termine mai repede, sa ma intorc la tine mai repede... Sa ucid, si sa ma intorc bogat...
Undeva in intuneric, zaresc o palpaire de lumina, o mana ce tine o lumanare la capul unui mort...
Totul dispare, Rolan, padurea, mocirla, praful de pusca. Ridic ochii si recunosc peretii camerei mele. Si vantul de afara s-a potolit. E o liniste inmormantala. As vrea sa plang, sa urlu, sa ma zbat, dar nu mai am forta. Un singur simtamant ma stapaneste - pacatul.

10 oct. 2010

Te voi revedea

                                                  A treia parte


Rolan a plecat la razboi. Papa zicea ca razboiul e un loc din care nu te mai intorci, sau daca ai norocul sa scapi, nimic nu va mai fi ca inainte. “Frontul e un cimitir spre care ne ducem ori fortati de imprejurari, ori de buna voie, in orice caz constienti de ce ne asteapta. Nu pot sa-i judec pe cei ce o fac fortat, pentru ca sistemul e defect, dar cei ce o fac din bunavointa sunt idioti!“ 
“Dar dragostea pentru tara, papa?”  
“Prostii!! Nu exista asa ceva. Mai presus de toate e dragostea pentru propria persoana. Pana si in ceea ce priveste iubirea dintre un barbat si o femeie. Il iubim pe celalalt pentru ca ne face placere, pentru ca privim in el ca intr-o oglinda… Nimeni nu se duce in razboi din dragoste pentru tara.”
Nu stiu de ce, sau pentru ce il iubesc pe Rolan, pur si simplu asta simt, nu e ceva ce se poate explica.  Cat despre razboi, papa avea dreptate. Rolan o facuse pentru noi, pentru viitorul nostru, spunandu-mi ca se va intoarce bogat, si atunci voi putea fugi cu el, atunci vom avea un loc, o casa a noastra, si o situatie materiala buna. Vom avea de la ce porni, si vom construi impreuna un viitor stralucit. Dar ce viitor are el acum? Oare a fost constient de ce il asteapta?

9 oct. 2010

Te voi revedea

                                                  A doua parte



Aud ploaia batand in geam. Cand eram mica si era furtuna, sau aveam vreun cosmar, fugeam langa mama si tata. “Maman, papa, mi-e frica…” rasuna glasul meu de copil speriat in linistea noptii. Iar maman si papa imi erau mereu alaturi, si ma primeau langa ei. “Josephine nu are de ce sa se teama. Maman si papa au un copil curajos”, ma linistea mama.
In noaptea asta e furtuna, in noaptea asta traiesc un cosmar. Timpul a trecut si totul s-a schimbat. Mi-ar placea sa pot fi copil acum, si sa alerg in bratele lor. Sa-mi descarc oful in bratele mamei mele, sau sa ma asez pe genunchii tatalui meu, si ascultand povesti, sa uit de toate. Sa uit ca iubitul meu m-a parasit, sa uit ca peste cateva zile, va fi atat de departe, incat nici cu gandul nu as putea ajunge in acele locuri. Cum va fi viata mea, cum voi trai fara el? Chiar daca iubirea noastra nu s-a putut implini, ma multumisem cu gandul ca vom trai in secret, departe de ochii celorlati. Ma amagisem crezand ca voi reusi sa ma ascund de lume, dar mai ales de ai mei. Niciodata nu au fost de acord ca Rolan sa-mi fie alaturi.
Maman Clara, e o femeie educata, culta si cu principii alese. Cei ce o cunosc spun ca e o artista. Ii place sa citeasca mult si canta destul de bine la pian, cat despre rafinamentul gusturilor, nimeni n-o poate intrece. Fiind singurul ei copil, are asteptari mari de la mine, si e autoritara, dar stiu ca isi iubeste familia, si mai ales pe papa. Papa Enzo e un om bland si calm. De asemenea, e genul de persoana pe care o respecta si o iubeste toata lumea. In ceea ce ma priveste, a adoptat si el atitudinea mamei. Aveam o relatie speciala cu el, pana a aparut Rolan, care desi poarta numele unui mosier faimos, provine dintr-o familie modesta, si cu o situatie materiala precara. Nu mi-au inteles niciodata sentimentele pentru el, si stiu ca nu mi-ar permite sa-mi unesc viata de a lui. Acum vor putea fi linsititi, cel putin o perioada de timp. Nu stiu cand se va intoarce, dar mi-a promis, asa ca il voi astepta oricat.
“Sa nu-fi fie frica, ma voi intorce, iti promit ca ma voi intoarce la tine, si vom incepe o noua viata, una adevarata, asa cum meritam. Ne vom trai dragostea linisiti, fara sa ne ascundem de nimeni, fara spaima ca am putea fi descoperiti. Asteapta-ma si nu ma uita, caci te iubesc.”

Te voi revedea

                                             Prima parte

 

Chipul lui împietrit în contrast cu ochii-i nervoși. Niciun gest, nicio grimasă, doar spaimă. Privea când spre mine, când inapoi. Mă privea ca și cand ar fi vrut să mă înghită cu totul, să nu omită nimic, să-mi creeze imaginea perfectă pe care sa o poarte cu el. Îi adusesem o poză. "Poftim, e pentru tine, să nu mă uiți niciodată", și am simțit că mă prăbușesc.
Mi-a spus că o simplă poză nu e de ajuns, că nu sunt eu, e doar imaginea mea imortalizată într-una din miliardele de clipe ale vieții. "Vreau să mi te amintesc asa cum esti tu, întreaga, cu bune și rele, cu tot ce-ți place și ce nu, ochii tai, gura ta, dar mai ales să mi te amintesc asa cum ești acum."
"Imi place de tine", i-am spus. 
"Știu, tocmai pentru că tu, acum, aici, în intunericul nopții, la marginea acestei păduri, tu, ești cea mai mare dovadă de iubire. Trebuie să am certitudinea asta."
"Te iubesc, și am traversat toată padurea asta, singură, pentru ca maine pleci, și eu…te iubesc…."
Imi dăduseră lacrimile. "Aș traversa și muntii, și apa, și tot pământul ca să fiu lângă tine. Și nu mă mai privi așa, de parcă ar fi ultima oară…"
"Te voi revedea", mi-a spus.
I-am simțit bratele încolăcite în jurul meu, i-am simțit mirosul, și buzele apăsîndu-mi puternic gura. 
"Te voi revedea...", și mi-a dat drumul…

4 oct. 2010

Tacu brusc.
-Nu vreau sa vorbesc despre asta - zise el -. Vreau sa vorbesc despre alt fel de dragoste.
Mainile lui imi atinsera fata.
Vinul facea ca totul sa-i fie mai usor. La fel si mie.
-De ce ai tacut brusc? De ce nu vrei sa vorbesti despre Dumnezeu, despre Fecioara, despre lumea spirituala?
-Vreau sa vorbesc despre alt fel de dragoste - insista el. Cea pe care si-o impartasesc barbatul si femeia si in care se manifesta la fel de bine minunile.
I-am luat mainile intr-ale mele. Putea cunoaste marile mistere ale Zeitei - dar despre dragoste stia cat stiam si eu. Desi calatorise atat de mult.
Si trebuia sa plateasca un pret: initiativa. Caci femeia plateste un pret mai mare: abandonul.
Am ramas asa, tinandu-ne de maini, vreme indelungata. Ii citeam in ochi temerile. Ii citeam in ochi miile de dati in care-si imaginase momentul acesta, scenele pe care le construise in jurul nostru, pieptanatura pe care trebuia s-o am si culoarea rochiei. Doream sa spun "da", sa-i spun ca era binevenit, ca inima mea iesise invingatoare in batalie. Doream sa-i spun cat il iubeam, cat il doream in clipa aceea.
Am pastrat insa tacerea. Am asistat, ca intr-un vis, la zbuciumul lui launtric. Am vazut ca avea in vedere refuzul meu, teama de a nu ma pierde, vorbele dure de care avusese parte in momente asemanatoare - caci toti trecem prin asa ceva, si acumulam cicatrice peste cicatrice.
Ochii incepura sa-i straluceasca. Stia ca trecea invingator de toate acele bariere.
Atunci mi-am eliberat o mana, am luat un pahar si l-am pus la marginea mesei.
-O sa cada - zise el.
-Exact. Vreau sa-l impingi jos.
-Sa sparg un pahar?
Da, sa sparga un pahar. Un gest aparent simplu, dar antrenand spaime pe care niciodata nu le-am putea intelege cu adevarat. Ce-i rau sa spargi un pahar ieftin - cand toti am facut-o fara sa vrem la un moment dat in viata.
-Sa sparg un pahar? -repeta el-. De ce?
-Ti-as putea da unele explicatii - i-am raspuns. Dar, la drept vorbind, pur si simplu ca sa-l spargi.
-Pentru tine?
-Evident ca nu.
Privea paharul de sticla de la marginea mesei - ingrijorat sa nu cada.
"E un rit de trecere, cum spui chiar tu", imi venea sa-i spun. E lucrul interzis. Paharele nu le spargi intentionat. Intr-un restaurant sau la noi acasa, avem grija ca paharele sa nu stea la marginea mesei. Universul nostru pretinde sa fim atenti ca paharele sa nu cada pe podea.
Am dat un branci mesei. Paharul s-a clatinat, dar n-a cazut.
-Fii atenta! - zise el, instinctiv.
-Sparge paharul - am staruit eu.
Sparge paharul, gandeam eu, fiindca e un gest simbolic. Incearca sa-ntelegi ca eu am spart in mine lucruri mult mai importante decat un pahar si sunt fericita ca am facut-o. Uita-te la propria ta lupta launtrica si sparge paharul asta.
Sparge paharul asta, te rog - si elibereaza-ne de toate ideile astea blestemate, de mania de a gasi o explicatie pentru orice si de a face numai lucururi cu care sunt de acord ceilalti.
-Sparge paharul asta - l-am mai rugat o data.
El ma privi fix in ochi. Apoi, incet, isi lasa mana sa alunece pe fata de masa pana ce-l atinse. Cu o miscare rapida, il impinse jos.
Zgomotul de sticla sparta atrase atentia tuturora. In loc sa faca un gest de scuze, el ma privea zambind - si eu ii raspundeam tot cu un zambet.
-Nu conteaza - striga chelnerul de serviciu.
El insa nici nu auzi. Se ridicase in picioare, prinzandu-mi parul in maini, si ma saruta. Mi-am varat si eu mainile in parul lui, l-am imbratisat cu toata forta, l-am muscat de buze, i-am simtit limba miscandu-i-se in gura mea.

M-a dezbracat si m-a patruns cu putere, cu teama, cu dorinta. M-a durut putin, dar nu avea nicio importanta. Dupa cum in clipa aceea nici placerea mea nu avea nicio importanta. Il mangaiam pe cap, ii ascultam gemetele si-i multumeam lui Dumnezeu ca el era acolo, in mine, facandu-ma sa ma simt ca si cum ar fi fost pentru prima oara.
La raul Piedra
...am sezut si am plans. Legenda povesteste ca tot ce cade in apele acestui rau - frunzele, insectele, penele pasarilor - se preschimba in pietrele din albia lui. Ah, ce n-as da sa-mi pot smulge inima din piept si sa dau cu ea de-a azvarlita pe firul apei, si atunci nu m-ar mai incerca nici durere, nici dor, nici amintiri.
La raul Piedra am sezut si-am plans. Gerul iernii ma face sa-mi simt lacrimile pe obraji, si ele cad, amestecandu-se cu apele inghetate ce curg prin fata mea. Undeva raul acesta se impreuna cu altul, apoi cu altul, pana cand - departe de ochii si inima mea - toate apele astea dispar in mare.
Fie ca lacrimile sa-mi curga atat de mult, incat iubitul meu sa nu stie niciodata ca intr-o zi am plans de dorul lui.

                        Paulo Coelho - La raul Piedra am sezut si am plans

3 oct. 2010

Nu știam a iubi

Cum ii poti spune cuiva ca-l iubesti? Cineva pe care l-ai facut sa sufere, si ce faci atunci? Cand ai lasat prea mult timp pentru a-ti cere iertare? Ce faci cand, dupa tot acest timp, suferi tu pentru el, iar singura relatie dintre voi e cea de indiferenta?
Da-mi Doamne mintea cea de pe urma, e o vorba... Daca as fi stiut acum doi ani ca in viata totul se intoarce, ca primesti ceea ce oferi, daca as fi avut inima si mintea de acum. Parca o aud si azi: "S-a putea ca peste un an, doi, sa-ti placa tie de T, si el sa nu te mai vrea..." De ce nu am stiut sa ascult? De ce nu m-a luat nimeni de-o mana sa ma scuture bine, de ce nu mi-a bagat nimeni mintile in cap. De ce nu ai venit la mine sa-mi spui ce gandesti. Nici macar nu-mi mai amintesc bine. Stiu ca am avut cateva discutii, dar nu eram dispusa sa te ascult. De ce n-am avut ochi sa-l vad pe cel care m-a iubit. Stiu ca m-ai iubit, sau cel putin ai fi ajuns, daca nu m-as fi inchis ca o broasca in carapacea sa. Am crezut ca mi-e bine acolo, m-am simtit importanta si magulita in acelasi timp, pentru sentimentele tale, dar le-am ucis pe rand. Am ars tot, iar azi, nici macar cenusa nu a mai ramas.
Recunosc ca mi-e greu sa-mi insir aici greselile, mai ales ca ele s-au trasformat in regrete, dar e singurul lucru pe care il pot face. Ti-as spune tot intr-o scrisoare, sau intr-un mail, daca nu mi-ar fi iar frica, ca acum doi ani. Sa stii ca ma simt extrem de penibil. Probabil ca vei citi randurile astea zambind, daca le vei citi... Probabil ca iti va face bine sa stii ca cea pentru care ai suferit odata, sufera si ea acum.... Probabil ca si eu peste cateva zile, citind aceste randuri, ma voi infuria pe mine. Penibil.
Ti-as spune de ce m-am purtat asa atunci si ca-mi pare rau, ti-as spune ca ii esti drag sufletului meu, dar pentru asa ar trebui sa ma adresez direct tie. Sa nu ai nicio indoiala, tu esti el. Stiu ca nu merit, dar daca mai avem o sansa impreuna fa-ma sa inteleg, iar daca nu, distruge-mi si cea mai mica speranta, asta o merit!

Și poate te intrebi de ce acum? De ce dupa atata timp? Nici eu nu stiu.....mi-am dat seama in vara, cand te-am vazut stand pe-o banca, in bratele ei. Mi-ai dat seama ca eu trebuia sa fiu cea care sa te tina in brate...


 N.ș.c.d.m.a.î.s.p.m..... A.p.u.ș.e.c.a.f?
 N.ș.a.i.....