Intoarcerea din rai

Se imbraca fumand si fumul il inghite acru, usturator, de data aceasta. O prea mica neplacere, desigur, dar care ii face bine, caci ii completeaza deplin toropeala. Priveste la rastimpuri trupul de alaturi; parca l-ar ispiti din nou asa cum vede centura si bucata goala din coapse. Dar se apleaca sa-si incalte pantofii; e mai bine, e mult mai bine sa nu mai intarzii. S-au dus de mult zilele de nebunie cand ne dezbracam de trei patru ori inainte de a pleca, si ne opream cateodata in usa. Cum o prindeam cu mana pe clanta, sarutandu-ma, si o dezbracam acolo, lipita de zid, si o purtam indarat spre pat. O iubeam mai putin atunci, mult mai putin. 

Este un trecut pe care nu-l poate suporta; a fost prea fericit atunci, prea incostient; o iubea putin pe Una, iubea mai mult iubirea, pe care o asteptase atatia ani, alaturi de alte femei. Acum e altfel; acum o iubeste pe ea, individualizata, desprinsa din prezent, departata de ceilalti oameni, izolata ca intr-o cusca in pasiunea si chinul lui. Altfel de dragoste, inutila si blestemata, si il apasa, si il oboseste, il suceste. 


Daca n-as iubi-o atat, daca nu mi-ar fi teama ca nu are sa ma inteleaga, i-as vorbi. O mana pe umar, cu cealalta prinzandu-i mana ei, privind-o in ochi, cald, senin, prieteneste. Una scumpa, hai sa incheiem frumos dragostea noastra; sa-ti spun ca te-am inselat, si nu te-am inselat din intamplare, dintr-un capriciu, ci pentru ca iubesc cu adevarat alta femeie, o iubesc tot atat de mult ca si pe tine, dar altfel. Una, altfel. Nu e asa ca n-ai sa suferi? Daca am sa-ti vad o singura lacrima, n-am sa pot face niciun pas spre usa, n-am sa te pot lasa. 


Una scumpa, tu nu simti ceva nemaiintalnit si nemaiintamplat, ceva nou intre noi? Asa e iubirea, spune? Haide sa lamurim amandoi ce se intampla cu noi, Una. Numai tu ma poti ajuta aici. Parca imi putrezeste ceva dupa ce plec de la tine. Te iubesc urat, fara indoiala ca dragostea aceasta urata a mea ma imbolnaveste. Nu se poate s-o lasam asa, s-o astupam cu cenusa. De ce te insel, daca te iubesc? De ce n-am curajul sa-ti spun ca te insel? Mi-e teama de suferinta ta, Una, si de acum incepe descompunerea. N-ar trebui sa ma emotioneze suferinta ta...


-Ma iubesti mult, nu e asa, Paul? Si are sa creasca mereu iubirea noastra, va fi si mai frumoasa, asa cum nu o cunosc ceilalti oameni...

Dar au trecut ani dupa ani, si femeile gandurilor noastre nu ni s-au coborat in cale. Nu ne-au privit in ochi, rascolindu-ne sangele. Nu ni s-au apropiat, fierbinti si rautacioase. Nu ne-au soptit cuvinte din carti si din vise. Nu ne-au sarutat lung, cu buzele strivite de buzele noastre, cu rasuflarea sugrumata, cu pleoapele apropiate.


Tragedia asta e, ca nu poti iubi niciodata doi oameni in acelasi timp. Iubesti pe rand, cand pe unul, cand pe altul. Adica esti si tu la fel ca toti ceilalti care nu sunt sfinti. Azi iubesti pe unul mai mult, maine iubesti pe celalalt.



Mircea Eliade, un om superb!

M-am urcat in varful turnului. Ma aflam in cel mai inalt loc din ashram si puteam sa cuprind cu privirea valea in care era asezat satul. Muntii si ogoarele se intindeau pana la orizont. Am avut o banuiala ca locul in care ma gaseam nu era unul dintre cele in care vizitatorii ashramului au acces liber, dar era minunat acolo sus. Poate ca de-aici priveste gurul asfintitul cand vine in ashram, m-am gandit. Si soarele asfintea chiar atunci. Batea o briza calda. Am despaturit hartia primita de la instalatorul poet.
Scria la calculator urmatorul text:

1.Metaforele vietii sunt instructiuni de la Dumnezeu.
2.Tocmai ai urcat pe acoperis, si chiar mai sus de el. Nu exista nimic intre tine si Infinit. Acum, lasa totul in urma.
3.Ziua e pe sfarsite. E momentul in care ceva care a fost frumos, se transforma in altceva, la fel de frumos. Acum, lasa totul in urma.
4.Dorinta ta de incheiere a fost o rugaciune. Faptul ca te afli aici a fost raspunsul lui Dumnezeu. Lasa totul in urma, uita-te la stelele care rasar - si pe cer, si inauntrul tau.
5.Din toata inima ta, roaga-te pentru har. Si lasa totul in urma.
6.Din toata inima ta, iarta-l, IARTA-TE SI PE TINE. Si lasa-l in urma.
7.Propune-ti sa te eliberezi de suferinte inutile. Apoi, lasa totul in urma.
8.Observa cum arsita zilei se transforma in intunecarea noptii. Lasa totul in urma.
9.Cand toata karma unei relatii s-a consumat, ramane doar dragostea. De ea nu trebuie sa te temi. Lasa totul in urma.
10. Cand, in sfararsit, trecutul ti-a devenit trecut, lasa totul in urma. Apoi coboara de-aici si incepe sa-ti traiesti restul vietii. Cu bucurie adevarata.

Am privit cum apune soarele, apoi m-am intins pe spate si am vazut cum rasar stelele. Am inganat o rugaciune scurta in sanscrita, pe care am repetat-o de fiecare data cand pe cerul intunecat mai aparea cate o stea, ca si cand eu as fi fost cea care le chema, pana cand au inceput sa rasara atat de repede, incat n-am mai putut sa tin pasul cu ele. N-a trecut mult si tot cerul s-a transformat intr-un spectacol stralucitor. Singurul lucru care ma despartea de Dumnezeu...nu exista.

Eram intinsa undeva sus, deasupra intregii lumi, complet singura. Apoi, in timp ce meditam in continuare, am facut ceva neasteptat. L-am invitat pe fostul meu sot sa mi se alature in India, pe acoperisul unde ma aflam. Prezenta lui devenise deodata tangibila, incontestabila. Ii simteam parfumul in preajma mea.
I-am spus:
-Buna, dragule.
Eram gata sa plang, dar mi-am dat repede seama ca nu aveam de ce. Lacrimile fac parte din corporalitatea noastra, dar locul de intalnire al celor doua suflete in noaptea indiana nu avea nimic de-a face cu corpurile. Cei doi oameni care aveau nevoie sa-si vorbeasca pe un acoperis nici macar nu mai erau oameni. Nici macar nu aveau sa vorbeasca.
Pentru intalnirea de atunci, pentru nivelul la care se petrecea ea, erau doar niste suflete calme si albastrii care intelegeau totul dinainte. In lipsa limitarilor corporale si fara apasarea povestii complexe pe care o lasasera in urma lor, s-au intalnit sus de tot, pe acoperis (mai sus si decat locul in care eram asezata), intr-o intelepciune infinita.
Am privit cele doua suflete calme si albastrii in timp ce se roteau unul pe langa celalalt, se contopeau, se separau si isi admirau reciproc asemanarea si perfectiunea. Stiau totul. Stiau de mult totul, si aveau sa stie mereu. Nu aveau nevoie sa se ierte, se nascusera iertandu-se.

Eat.Pray.Love. .... my favourite part...

Şi ştiu din ceea ce am trăit eu însumi că uneori singurătatea nu este decât o altă formă de a iubi; şi că în această formă de dragoste se deşteaptă uneori porniri ciudate; pentru că nu putem obţine totul, vrem să nu mai avem nimic; neputând vindeca o rană, vrem s-o facem mortală. Şi poate că Infernul nu e decât cealaltă faţă a Paradisului. Expulzaţi din Paradis, n-avem unde merge decât în Infern, aşa cum aruncaţi de pe culmea unui munte nimerim în prăpastie. Nu există abisuri fără înălţimi. Numai o prejudecată îi socoteşte pe toţi sinucigaşii nişte oameni care şi-au încheiat socotelile cu viaţa şi nu-i mai interesează nimic. Cei mai mulţi dintre ei, probabil, nu sunt decât nişte oameni care au eşuat în încercarea de a găsi o soluţie.

Toate sarutarile pe care nu le-am dat si toate sarutarile pe care nu le-am primit, zambetele care nu ni s-au deschis si atatea timiditati ale iubirilor noastre nu ne-au intarit si nu ne-au pecetluit oare singuratatile? Nu ne-au facut luptatori si exaltati atatea refuzuri ale vietii? Si cand noi insine ne-am refuzat, n-am facut-o cu mandria si speranta altor triumfuri? Care este inceputul singuratatilor noastre, daca nu o iubire care n-a putut sa se reverse si care este hrana acestor singuratati, daca nu atatea iubiri inchise in noi?

 O presimitire de extaz echivaleaza o viata. De cate ori marginile inimii intrec pe ale lumii, de atatea ori intram in moarte de prea multa viata. Cuprinsul inimii, in care rataceste universul. Inima deschisa totului sau despre sfasierile inimii... Si despre sangele inimii care nu pateaza decat cerul....

Cartea amagirilor - E.M. Cioran

Am terminat de citit "Cartea amagirilor" scrisa de Emil Cioran. Am facut comanda acum o saptamana pe net si mi-a venit acasa. Ma uitam pe site-ul unei librarii online si citeam descrierile cartilor. Am ajuns la ea, si din curiozitate, caci nu mai citisem nimic scris de Cioran, am zis s-o cumpar, sa incerc... Pot sa spun ca nu mi-a placut! Si nu pentru ca ar fi fost o scriere banala, lipsita de originalitate sau talent, din contra; nu mi-a placut pentru ca nu pot fi de acord, si drept urmare nu pot intelege. Mi-a luat o saptamana sa citesc cele 200 de pagini. Mi s-a parut obositoare si greu de citit, caci ma chinuiam sa inteleg, si in acelasi timp sa  mai tin pasul cu "povestea". 200 de pagini despre moarte, singuratate, tristete, sinucidere, inutilitate, toate repetate in mod obsedant si obositor. Nu vreau sa critic, sunt convinsa ca nu putini sunt cei pentru care Cioran se afla printre preferati, si cu atat mai mult n-as putea pune la indoiala talentul sau devotamentul unui scriitor pentru oameni si pentru ceea ce le ofera.

Sa va spun cate ceva din ce am citit despre autor...  S-a nascut in Rasinari, o comuna de langa Sibiu, in 1911. Prima sa carte a aparut in Romania in 1934 "Pe culmile disperarii". In 1945 se stabileste definitiv la Paris, iar din acel moment va publica numai in franceza. La batranete, imi permit sa spun,  isi da seama de greseala facuta si se converteste la crestinism. Spune intr-un interviu ca "tocmai acum, la batranete, l-am descoperit de Dumnezeu" si isi regreta intreaga opera... Dar ce mai putea face? Volumele lui erau publicate in mii si mii de exemplare si citite de toate categoriile sociale...nu mai putea distruge nimic, nu mai putea schimba un rand. Nu se mai putea apuca la 70 de ani de scris despre Dumnezeu si iubire. Spunea intr-un interviu, "Apocalipsa dupa Cioran" ca "incetasem sa scriu pentru ca ceva s-a schimbat in mine, nu mai cred in cuvinte...toata viata am negat, si am ajuns la un fel de oboseala pe chestia asta, nu ma mai intereseaza..."

"Admiraţia noastră faţă de Cioran, de neclintit chiar şi atunci când devenim conştienţi de răul pe care ni-l provoacă, necesită ajustări grabnice, înainte ca ea să transforme această magmă clocotitoare într-un colos împietrit, fără suflet. Există asasinat – ne-o spune Cioran însuşi – şi din entuziasm. Denigratorii lui Cioran greşesc de aceea poate mai puţin decât cei care-i ridică statuie din propria lor ignoranţă sau superficialitate. A adera fără condiţii la ideile sale sau a le contesta nu înseamnă însă decât unul şi acelaşi lucru: a nega orice posibilitate de a-l înţelege.
Mii de fire invizibile îl leagă pe Cioran de lumea aceasta, asupra căreia aruncă anateme. Scrisul său mărturisitor este ca o pânză de păianjen ţesută de Cioran – pentru a se captura pe sine; anatemele sunt zbaterile prăzii în faţa inevitabilului sfârşit. Mărturisiri şi anateme, ultima carte a lui Cioran, este repetiţia finală dinaintea vieţii veşnice, aşa cum au fost şi celelalte cărţi ale sale: repetiţii pentru viaţă – dar pentru acea viaţă pe care, din timiditate sau prea multă luciditate, n-a îndrăznit s-o trăiască. Dacă a rămas nemântuit, cel puţin are consolarea de-a-şi fi scris viaţa pe care şi-a dorit-o."
                                                   Alexandru Seres

Voi scrie cateva pasaje care mi-au ramas oarecum in minte, prin aerul lor usor mai "uman".

"Sfintenia este acea stare in care omul continua a trai dupa ce viata s-a retras din el, ca o apa dintr-o mare. Si de aceea, sufletul unui sfant seamana unei mari parasite, in care incape orice."

"Nu trebuie sa ne doara vremelnicia lucrurilor pamantesti sau inexistenta lucrurilor ceresti. Ca totul este supus pieririi, ca toate sunt desarte si trecatoare, ca totul n-are absolut nicio valoare si nicio consistenta; poti avea numai regrete..."

"As vrea sa fiu numai raza si zi, sa ma inalt in ritmuri sonore spre culmi de splendoare si adancimile de intuneric sa nu ma poarte pe aripile unei muzici sumbre. Nu stiu daca lumina se ridica in mine sau eu ma avant in lumina; nu stiu daca sunt lumina sau devin lumina."

adevarul e ca te iubesc

-Nu crezi ca e ciudat ca viata, despre care se spune ca e atat de bogata si de plina, o calatorie exotica plina de aventura, se poate reduce la o lume de marimea unei monede? Pe fata cap, pe verso o poveste. Cineva pe care l-ai iubit si ce s-a intamplat. Asta-i tot ce ramane cand cauti in buzunar. Lucrul cel mai important e chipul unei alte persoane. Ce altceva ai gravat in relief pe maini in afara de ea?
-Atunci inseamna ca inc-o mai iubesti?
-Din tot sufletul.
-Si ce-o sa faci?
-Ce pot sa fac? Louise mi-a zis odata: "Cliseele sunt cele care ne fac atata rau". Ce vrei sa spun? Ca o sa-mi treaca? Asta vrei, asa-i? Timpul ucide tot.
-Imi pare rau, a spus Gail.
-Si mie. As vrea sa-i pot spune adevarul.

Gelozia si dragostea? O sa incerci candva aceste doua sentimente; inima dumitale inca doarme si asteapta pe cel menit s-o trezeasca. Iti inchipui ca toata viata vei pluti pe valuri tot atat de linistite ca si acelea pe care a alunecat acum tineretea dumitale. Te lasi leganata de unde cu ochii inchisi si urechile astupate. Nu vezi stancile ce se inalta din valuri si nici valtorile ce le spumega la picioare... intr-o zi vei ajunge la o stramtoare presarata cu stanci primejdioase si acolo intregul curent al vietii ti se va sfarma intre vartejurile furioase, in spuma si vuiet. Atunci, vei fi sfarmata si prefacuta in pulbere de varfurile taioase ale stancilor, fie ca te vei vedea ridicata de vreun val puternic si aruncata pe ape mai linistite.

"Flacara iti plapaie in ochi; ochii stralucesc pecum roua; par blanzi si plini de simtire; zambesc la flecareala mea; sunt sensibili, in globul lor limpede, impresiile se perinda una dupa alta; cand inceteaza a mai zambi, sunt tristi; o oboseala necunoscuta apasa asupra pleoapelor: e descurajarea ce vine din singuratate..."

-Amrita, asteapta putin. De ce te lasi doborata acum, cand timp de atatia ani ai fost atat de curajoasa? Iti promit ca am sa vin la tine si, acolo, pe malurile Gangelui, am sa ma arat tie asa cum sunt eu cu adevarat.
Nu sunt o pesimista. In adancul inimii mele zdrobite, o mica pasare a sperantei, care se zbatea de moarte, a tresarit la auzul vocii lui Mircea si simt ca ea reinvie si se preface intr-un phoenix. A vazut cineva un phoenix? Arata exact ca un albatros. Pasarea aceea uriasa isi flutura aripile mari si apoi, luandu-ma cu ea, ma inalta tot mai sus, tot mai sus, in timp ce acoperisul biroului lui Mircea se deschide ca o cutie a Pandorei si zidurile dispar iar cartile de piatra se prefac in valurele; aud galgaitul apei curgatoare.
Pasarea asta colosala, facuta din iluzia sperantei, imi sopteste, pe cand plutim spre un continent necunoscut, pe deasupra lacului Michigan:
-Nu fi deznadajduita Amrita, vei izbuti sa mai aduci lumina in ochii lui.
-Cand? intreb eu cu patima.
Si ea imi raspunde:
-Cand il vei intalni in Calea Laptelui. Acum, ziua aceea nu mai este foarte departe.

Am facut din tine steaua polara a vietii mele

Infinitul ma culesese din lumea de jos. Tinandu-ma intre faldurii lui, dansa, iar parul lui despletit imi acoperea ochii, fata si intregul trup. Totul se amesteca, ce e inainte si ce e inapoi, estul si vestul, aproapele si departele sunt totuna. Inchisoarea mea s-a sfarmat. M-am eliberat de rusine, de teama si de corsetul relatiilor sociale. Numai iubirea, necucerita de timp, arde ca o stea polara in coltul intinderii nemarginite. Ea ma conduce, ea ma va indruma peste ocean....

Incepuse intr-adevar sa se resemneze; nu sa-l piarda - caci lucrul acesta nu si-l putea imagina - ci sa sufere. Ea socotea dragostea dupa cele dintai valuri de voluptate, ca un destin pe care trebuie sa-l primeasca. Se simtea fericita iubind si fiind iubita, dar si foarte nenorocita.

Simti atunci ca anii pierduti nu se mai intorc; ca niciodata lucrurile nu vor mai fi aceleasi. Nici veselia de atunci nu o va mai cunoaste. Nici dragostea stupida pentru el nu o va mai putea aprinde vreodata.

De ce au oamenii nevoie de raspunsuri? Banuiesc ca, printre altele, pentru ca, fara un raspuns, aproape indiferent care ar fi acesta, intrebarea in sine poate parea curand stupida.

O sa treci peste asta... Cliseele sunt cele care ne fac atata rau. Sa pierzi pe cineva pe care-l iubesti inseamna sa-ti schimbi viata. N-o sa treci peste asta, pentru ca asta e chiar fiinta pe care ai iubit-o. Durerea se opreste, apar oameni noi, insa rana nu se mai inchide niciodata. Cum ar putea?
Aceasta gaura din inima mea are forma ta, si nimeni altcineva n-o va putea umple vreodata. Si de ce ar vrea s-o faca?

Esti sangele meu. Cand ma uit in oglinda, nu chipul meu e cel pe care-l vad. Trupul tau de doua ori. O data tu, o data eu. De unde pot sti care esti tu si care sunt eu?

Chipul tau ma strapunge. Ma face ciur. In gauri indes aschii de speranta, dar speranta nu ma vindeca. Sa-mi indes bine in ochi uitarea, in ochii slabiti de atata uitat?

N-am indraznit sa te iau in stapanire eu, dar am vrut sa ma iei in stapanire tu...

declaratie

Te-am iubit aşa cum m-ai iubit şi tu, ca un nebun, ca un strigoi, fără să înţeleg ce fac, fără să înţeleg ce se întâmplă cu noi, de ce am fost ursiţi să ne iubim fără să ne iubim, de ce am fost ursiţi să ne căutăm fără să ne întâlnim...

nimic din ceea ce simt nu poate incapea in cuvinte, poate de asta nu ti-am spus-o nici acum...
chiar daca nevoia de a-ti arata creste pe zi ce trece.
creste precum painea bunicii in cuptor. iar eu ma uit prin geam. daca deschid cuptorul da inapoi. daca deschid cuptorul stric tot. asa ca astept
voi gusta vreodata din acea paine?
zi-mi, ce ai vrea sa auzi? zi-mi ce ai vrea sa auzi!

Aţi văzut vreodată un peşte stricat noaptea? Luceşte ca o stea.
Asta e cultura voastră: fosforescenţă de cadavru la începutul putrefacţiei; razele descompunerii.