Intoarcerea din rai

Se imbraca fumand si fumul il inghite acru, usturator, de data aceasta. O prea mica neplacere, desigur, dar care ii face bine, caci ii completeaza deplin toropeala. Priveste la rastimpuri trupul de alaturi; parca l-ar ispiti din nou asa cum vede centura si bucata goala din coapse. Dar se apleaca sa-si incalte pantofii; e mai bine, e mult mai bine sa nu mai intarzii. S-au dus de mult zilele de nebunie cand ne dezbracam de trei patru ori inainte de a pleca, si ne opream cateodata in usa. Cum o prindeam cu mana pe clanta, sarutandu-ma, si o dezbracam acolo, lipita de zid, si o purtam indarat spre pat. O iubeam mai putin atunci, mult mai putin. 

Este un trecut pe care nu-l poate suporta; a fost prea fericit atunci, prea incostient; o iubea putin pe Una, iubea mai mult iubirea, pe care o asteptase atatia ani, alaturi de alte femei. Acum e altfel; acum o iubeste pe ea, individualizata, desprinsa din prezent, departata de ceilalti oameni, izolata ca intr-o cusca in pasiunea si chinul lui. Altfel de dragoste, inutila si blestemata, si il apasa, si il oboseste, il suceste. 


Daca n-as iubi-o atat, daca nu mi-ar fi teama ca nu are sa ma inteleaga, i-as vorbi. O mana pe umar, cu cealalta prinzandu-i mana ei, privind-o in ochi, cald, senin, prieteneste. Una scumpa, hai sa incheiem frumos dragostea noastra; sa-ti spun ca te-am inselat, si nu te-am inselat din intamplare, dintr-un capriciu, ci pentru ca iubesc cu adevarat alta femeie, o iubesc tot atat de mult ca si pe tine, dar altfel. Una, altfel. Nu e asa ca n-ai sa suferi? Daca am sa-ti vad o singura lacrima, n-am sa pot face niciun pas spre usa, n-am sa te pot lasa. 


Una scumpa, tu nu simti ceva nemaiintalnit si nemaiintamplat, ceva nou intre noi? Asa e iubirea, spune? Haide sa lamurim amandoi ce se intampla cu noi, Una. Numai tu ma poti ajuta aici. Parca imi putrezeste ceva dupa ce plec de la tine. Te iubesc urat, fara indoiala ca dragostea aceasta urata a mea ma imbolnaveste. Nu se poate s-o lasam asa, s-o astupam cu cenusa. De ce te insel, daca te iubesc? De ce n-am curajul sa-ti spun ca te insel? Mi-e teama de suferinta ta, Una, si de acum incepe descompunerea. N-ar trebui sa ma emotioneze suferinta ta...


-Ma iubesti mult, nu e asa, Paul? Si are sa creasca mereu iubirea noastra, va fi si mai frumoasa, asa cum nu o cunosc ceilalti oameni...

M-am urcat in varful turnului. Ma aflam in cel mai inalt loc din ashram si puteam sa cuprind cu privirea valea in care era asezat satul. Muntii si ogoarele se intindeau pana la orizont. Am avut o banuiala ca locul in care ma gaseam nu era unul dintre cele in care vizitatorii ashramului au acces liber, dar era minunat acolo sus. Poate ca de-aici priveste gurul asfintitul cand vine in ashram, m-am gandit. Si soarele asfintea chiar atunci. Batea o briza calda. Am despaturit hartia primita de la instalatorul poet.
Scria la calculator urmatorul text:

1.Metaforele vietii sunt instructiuni de la Dumnezeu.
2.Tocmai ai urcat pe acoperis, si chiar mai sus de el. Nu exista nimic intre tine si Infinit. Acum, lasa totul in urma.
3.Ziua e pe sfarsite. E momentul in care ceva care a fost frumos, se transforma in altceva, la fel de frumos. Acum, lasa totul in urma.
4.Dorinta ta de incheiere a fost o rugaciune. Faptul ca te afli aici a fost raspunsul lui Dumnezeu. Lasa totul in urma, uita-te la stelele care rasar - si pe cer, si inauntrul tau.
5.Din toata inima ta, roaga-te pentru har. Si lasa totul in urma.
6.Din toata inima ta, iarta-l, IARTA-TE SI PE TINE. Si lasa-l in urma.
7.Propune-ti sa te eliberezi de suferinte inutile. Apoi, lasa totul in urma.
8.Observa cum arsita zilei se transforma in intunecarea noptii. Lasa totul in urma.
9.Cand toata karma unei relatii s-a consumat, ramane doar dragostea. De ea nu trebuie sa te temi. Lasa totul in urma.
10. Cand, in sfararsit, trecutul ti-a devenit trecut, lasa totul in urma. Apoi coboara de-aici si incepe sa-ti traiesti restul vietii. Cu bucurie adevarata.

Am privit cum apune soarele, apoi m-am intins pe spate si am vazut cum rasar stelele. Am inganat o rugaciune scurta in sanscrita, pe care am repetat-o de fiecare data cand pe cerul intunecat mai aparea cate o stea, ca si cand eu as fi fost cea care le chema, pana cand au inceput sa rasara atat de repede, incat n-am mai putut sa tin pasul cu ele. N-a trecut mult si tot cerul s-a transformat intr-un spectacol stralucitor. Singurul lucru care ma despartea de Dumnezeu...nu exista.

Eram intinsa undeva sus, deasupra intregii lumi, complet singura. Apoi, in timp ce meditam in continuare, am facut ceva neasteptat. L-am invitat pe fostul meu sot sa mi se alature in India, pe acoperisul unde ma aflam. Prezenta lui devenise deodata tangibila, incontestabila. Ii simteam parfumul in preajma mea.
I-am spus:
-Buna, dragule.
Eram gata sa plang, dar mi-am dat repede seama ca nu aveam de ce. Lacrimile fac parte din corporalitatea noastra, dar locul de intalnire al celor doua suflete in noaptea indiana nu avea nimic de-a face cu corpurile. Cei doi oameni care aveau nevoie sa-si vorbeasca pe un acoperis nici macar nu mai erau oameni. Nici macar nu aveau sa vorbeasca.
Pentru intalnirea de atunci, pentru nivelul la care se petrecea ea, erau doar niste suflete calme si albastrii care intelegeau totul dinainte. In lipsa limitarilor corporale si fara apasarea povestii complexe pe care o lasasera in urma lor, s-au intalnit sus de tot, pe acoperis (mai sus si decat locul in care eram asezata), intr-o intelepciune infinita.
Am privit cele doua suflete calme si albastrii in timp ce se roteau unul pe langa celalalt, se contopeau, se separau si isi admirau reciproc asemanarea si perfectiunea. Stiau totul. Stiau de mult totul, si aveau sa stie mereu. Nu aveau nevoie sa se ierte, se nascusera iertandu-se.

Eat.Pray.Love. .... my favourite part...

Tacu brusc.
-Nu vreau sa vorbesc despre asta - zise el -. Vreau sa vorbesc despre alt fel de dragoste.
Mainile lui imi atinsera fata.
Vinul facea ca totul sa-i fie mai usor. La fel si mie.
-De ce ai tacut brusc? De ce nu vrei sa vorbesti despre Dumnezeu, despre Fecioara, despre lumea spirituala?
-Vreau sa vorbesc despre alt fel de dragoste - insista el. Cea pe care si-o impartasesc barbatul si femeia si in care se manifesta la fel de bine minunile.
I-am luat mainile intr-ale mele. Putea cunoaste marile mistere ale Zeitei - dar despre dragoste stia cat stiam si eu. Desi calatorise atat de mult.
Si trebuia sa plateasca un pret: initiativa. Caci femeia plateste un pret mai mare: abandonul.
Am ramas asa, tinandu-ne de maini, vreme indelungata. Ii citeam in ochi temerile. Ii citeam in ochi miile de dati in care-si imaginase momentul acesta, scenele pe care le construise in jurul nostru, pieptanatura pe care trebuia s-o am si culoarea rochiei. Doream sa spun "da", sa-i spun ca era binevenit, ca inima mea iesise invingatoare in batalie. Doream sa-i spun cat il iubeam, cat il doream in clipa aceea.
Am pastrat insa tacerea. Am asistat, ca intr-un vis, la zbuciumul lui launtric. Am vazut ca avea in vedere refuzul meu, teama de a nu ma pierde, vorbele dure de care avusese parte in momente asemanatoare - caci toti trecem prin asa ceva, si acumulam cicatrice peste cicatrice.
Ochii incepura sa-i straluceasca. Stia ca trecea invingator de toate acele bariere.
Atunci mi-am eliberat o mana, am luat un pahar si l-am pus la marginea mesei.
-O sa cada - zise el.
-Exact. Vreau sa-l impingi jos.
-Sa sparg un pahar?
Da, sa sparga un pahar. Un gest aparent simplu, dar antrenand spaime pe care niciodata nu le-am putea intelege cu adevarat. Ce-i rau sa spargi un pahar ieftin - cand toti am facut-o fara sa vrem la un moment dat in viata.
-Sa sparg un pahar? -repeta el-. De ce?
-Ti-as putea da unele explicatii - i-am raspuns. Dar, la drept vorbind, pur si simplu ca sa-l spargi.
-Pentru tine?
-Evident ca nu.
Privea paharul de sticla de la marginea mesei - ingrijorat sa nu cada.
"E un rit de trecere, cum spui chiar tu", imi venea sa-i spun. E lucrul interzis. Paharele nu le spargi intentionat. Intr-un restaurant sau la noi acasa, avem grija ca paharele sa nu stea la marginea mesei. Universul nostru pretinde sa fim atenti ca paharele sa nu cada pe podea.
Am dat un branci mesei. Paharul s-a clatinat, dar n-a cazut.
-Fii atenta! - zise el, instinctiv.
-Sparge paharul - am staruit eu.
Sparge paharul, gandeam eu, fiindca e un gest simbolic. Incearca sa-ntelegi ca eu am spart in mine lucruri mult mai importante decat un pahar si sunt fericita ca am facut-o. Uita-te la propria ta lupta launtrica si sparge paharul asta.
Sparge paharul asta, te rog - si elibereaza-ne de toate ideile astea blestemate, de mania de a gasi o explicatie pentru orice si de a face numai lucururi cu care sunt de acord ceilalti.
-Sparge paharul asta - l-am mai rugat o data.
El ma privi fix in ochi. Apoi, incet, isi lasa mana sa alunece pe fata de masa pana ce-l atinse. Cu o miscare rapida, il impinse jos.
Zgomotul de sticla sparta atrase atentia tuturora. In loc sa faca un gest de scuze, el ma privea zambind - si eu ii raspundeam tot cu un zambet.
-Nu conteaza - striga chelnerul de serviciu.
El insa nici nu auzi. Se ridicase in picioare, prinzandu-mi parul in maini, si ma saruta. Mi-am varat si eu mainile in parul lui, l-am imbratisat cu toata forta, l-am muscat de buze, i-am simtit limba miscandu-i-se in gura mea.

M-a dezbracat si m-a patruns cu putere, cu teama, cu dorinta. M-a durut putin, dar nu avea nicio importanta. Dupa cum in clipa aceea nici placerea mea nu avea nicio importanta. Il mangaiam pe cap, ii ascultam gemetele si-i multumeam lui Dumnezeu ca el era acolo, in mine, facandu-ma sa ma simt ca si cum ar fi fost pentru prima oara.

La raul Piedra
...am sezut si am plans. Legenda povesteste ca tot ce cade in apele acestui rau - frunzele, insectele, penele pasarilor - se preschimba in pietrele din albia lui. Ah, ce n-as da sa-mi pot smulge inima din piept si sa dau cu ea de-a azvarlita pe firul apei, si atunci nu m-ar mai incerca nici durere, nici dor, nici amintiri.
La raul Piedra am sezut si-am plans. Gerul iernii ma face sa-mi simt lacrimile pe obraji, si ele cad, amestecandu-se cu apele inghetate ce curg prin fata mea. Undeva raul acesta se impreuna cu altul, apoi cu altul, pana cand - departe de ochii si inima mea - toate apele astea dispar in mare.
Fie ca lacrimile sa-mi curga atat de mult, incat iubitul meu sa nu stie niciodata ca intr-o zi am plans de dorul lui.

                        Paulo Coelho - La raul Piedra am sezut si am plans

Cartea amagirilor - E.M. Cioran

Am terminat de citit "Cartea amagirilor" scrisa de Emil Cioran. Am facut comanda acum o saptamana pe net si mi-a venit acasa. Ma uitam pe site-ul unei librarii online si citeam descrierile cartilor. Am ajuns la ea, si din curiozitate, caci nu mai citisem nimic scris de Cioran, am zis s-o cumpar, sa incerc... Pot sa spun ca nu mi-a placut! Si nu pentru ca ar fi fost o scriere banala, lipsita de originalitate sau talent, din contra; nu mi-a placut pentru ca nu pot fi de acord, si drept urmare nu pot intelege. Mi-a luat o saptamana sa citesc cele 200 de pagini. Mi s-a parut obositoare si greu de citit, caci ma chinuiam sa inteleg, si in acelasi timp sa  mai tin pasul cu "povestea". 200 de pagini despre moarte, singuratate, tristete, sinucidere, inutilitate, toate repetate in mod obsedant si obositor. Nu vreau sa critic, sunt convinsa ca nu putini sunt cei pentru care Cioran se afla printre preferati, si cu atat mai mult n-as putea pune la indoiala talentul sau devotamentul unui scriitor pentru oameni si pentru ceea ce le ofera.

Sa va spun cate ceva din ce am citit despre autor...  S-a nascut in Rasinari, o comuna de langa Sibiu, in 1911. Prima sa carte a aparut in Romania in 1934 "Pe culmile disperarii". In 1945 se stabileste definitiv la Paris, iar din acel moment va publica numai in franceza. La batranete, imi permit sa spun,  isi da seama de greseala facuta si se converteste la crestinism. Spune intr-un interviu ca "tocmai acum, la batranete, l-am descoperit de Dumnezeu" si isi regreta intreaga opera... Dar ce mai putea face? Volumele lui erau publicate in mii si mii de exemplare si citite de toate categoriile sociale...nu mai putea distruge nimic, nu mai putea schimba un rand. Nu se mai putea apuca la 70 de ani de scris despre Dumnezeu si iubire. Spunea intr-un interviu, "Apocalipsa dupa Cioran" ca "incetasem sa scriu pentru ca ceva s-a schimbat in mine, nu mai cred in cuvinte...toata viata am negat, si am ajuns la un fel de oboseala pe chestia asta, nu ma mai intereseaza..."

"Admiraţia noastră faţă de Cioran, de neclintit chiar şi atunci când devenim conştienţi de răul pe care ni-l provoacă, necesită ajustări grabnice, înainte ca ea să transforme această magmă clocotitoare într-un colos împietrit, fără suflet. Există asasinat – ne-o spune Cioran însuşi – şi din entuziasm. Denigratorii lui Cioran greşesc de aceea poate mai puţin decât cei care-i ridică statuie din propria lor ignoranţă sau superficialitate. A adera fără condiţii la ideile sale sau a le contesta nu înseamnă însă decât unul şi acelaşi lucru: a nega orice posibilitate de a-l înţelege.
Mii de fire invizibile îl leagă pe Cioran de lumea aceasta, asupra căreia aruncă anateme. Scrisul său mărturisitor este ca o pânză de păianjen ţesută de Cioran – pentru a se captura pe sine; anatemele sunt zbaterile prăzii în faţa inevitabilului sfârşit. Mărturisiri şi anateme, ultima carte a lui Cioran, este repetiţia finală dinaintea vieţii veşnice, aşa cum au fost şi celelalte cărţi ale sale: repetiţii pentru viaţă – dar pentru acea viaţă pe care, din timiditate sau prea multă luciditate, n-a îndrăznit s-o trăiască. Dacă a rămas nemântuit, cel puţin are consolarea de-a-şi fi scris viaţa pe care şi-a dorit-o."
                                                   Alexandru Seres

Voi scrie cateva pasaje care mi-au ramas oarecum in minte, prin aerul lor usor mai "uman".

"Sfintenia este acea stare in care omul continua a trai dupa ce viata s-a retras din el, ca o apa dintr-o mare. Si de aceea, sufletul unui sfant seamana unei mari parasite, in care incape orice."

"Nu trebuie sa ne doara vremelnicia lucrurilor pamantesti sau inexistenta lucrurilor ceresti. Ca totul este supus pieririi, ca toate sunt desarte si trecatoare, ca totul n-are absolut nicio valoare si nicio consistenta; poti avea numai regrete..."

"As vrea sa fiu numai raza si zi, sa ma inalt in ritmuri sonore spre culmi de splendoare si adancimile de intuneric sa nu ma poarte pe aripile unei muzici sumbre. Nu stiu daca lumina se ridica in mine sau eu ma avant in lumina; nu stiu daca sunt lumina sau devin lumina."

adevarul e ca te iubesc

-Nu crezi ca e ciudat ca viata, despre care se spune ca e atat de bogata si de plina, o calatorie exotica plina de aventura, se poate reduce la o lume de marimea unei monede? Pe fata cap, pe verso o poveste. Cineva pe care l-ai iubit si ce s-a intamplat. Asta-i tot ce ramane cand cauti in buzunar. Lucrul cel mai important e chipul unei alte persoane. Ce altceva ai gravat in relief pe maini in afara de ea?
-Atunci inseamna ca inc-o mai iubesti?
-Din tot sufletul.
-Si ce-o sa faci?
-Ce pot sa fac? Louise mi-a zis odata: "Cliseele sunt cele care ne fac atata rau". Ce vrei sa spun? Ca o sa-mi treaca? Asta vrei, asa-i? Timpul ucide tot.
-Imi pare rau, a spus Gail.
-Si mie. As vrea sa-i pot spune adevarul.

Incepuse intr-adevar sa se resemneze; nu sa-l piarda - caci lucrul acesta nu si-l putea imagina - ci sa sufere. Ea socotea dragostea dupa cele dintai valuri de voluptate, ca un destin pe care trebuie sa-l primeasca. Se simtea fericita iubind si fiind iubita, dar si foarte nenorocita.

Simti atunci ca anii pierduti nu se mai intorc; ca niciodata lucrurile nu vor mai fi aceleasi. Nici veselia de atunci nu o va mai cunoaste. Nici dragostea stupida pentru el nu o va mai putea aprinde vreodata.

Esti sangele meu. Cand ma uit in oglinda, nu chipul meu e cel pe care-l vad. Trupul tau de doua ori. O data tu, o data eu. De unde pot sti care esti tu si care sunt eu?

Chipul tau ma strapunge. Ma face ciur. In gauri indes aschii de speranta, dar speranta nu ma vindeca. Sa-mi indes bine in ochi uitarea, in ochii slabiti de atata uitat?

N-am indraznit sa te iau in stapanire eu, dar am vrut sa ma iei in stapanire tu...

In mijlocul drumului vietii noastre... o salbaticie obscura...

tocmai am terminat si al doilea volum din Noaptea de Sanziene. desi abia imi tin ochii deschisi, trebuie sa va povestesc. povestesc - e doar un mod de-a spune. trebuie sa va spun, cat inca e proaspata prezenta ei. si trebuie s-o fac acum, pentru ca stiu ca maine voi avea alta perceptie asupra cartii.
spre rusinea mea ma chinui cu cele doua volume de trei luni. primul l-am citit intr-o luna, iar al doilea mi-a luat 2 luni, logic nu:))? nu ca as fi citit pana in prezent o biblioteca de carti(doamne ajuta, pe viitor), dar mi s-a parut cel mai autentic si cel mai potrivit final pe care il poate avea o carte, pe care l-am gustat vreodata. nu degeaba il iubesc pe eliade! este ultimul sau roman, si poate cel mai complex. poate picatura prin care a depasit absolutul.
 temele principale sunt timpul si istoria. personajele aspira la fericire, la nemurire, la eliberarea din timpul prezent. tot romanul se invarte in jurul unei masini, care il obsedeaza pe Stefan, personajul principal. masina care, crede el, dispare in noaptea de sanziene - noaptea cerurilor deschise, ziua cea mai lunga din an.
iubirea este si ea prezenta, personajele traind pe de o parte povesti de dragoste, pe de alta parte dezamagiri, drame. Stefan crede ca poate iubi doua femei, sotia sa Ioana, si Ileana, femeia ce i-a fost ursita, ba mai mult ajunge la un moment in care chiar se simte convins ca le iubeste pe amandoua. intre timp ezita, oscileaza intre viata si ideal, o iubeste cand pe una cand pe alta. Ioana sfraseste intr-un atac de bombardament din timpul razboiului, iar Ileana, ranita il paraseste. in cele din urma realizeaza ca singura pe care a iubit-o in tot acest timp a fost Ileana, si incepe s-o caute. defapt asta face pe tot pacursul existentei sale, o cauta, chiar si inconstient. o intalneste dupa 6 ani langa o padure de langa Paris si ii recunoaste masina, masina din noaptea de sanziene. masina dispare, transformandu-se astfel intr-o cale de atemporalitete pentru cei doi, care sfarsesc aparent intr-un accident de circulatie, la miezul nopii...
 imi pare rau ca n-am gustat cartea asta asa cum ar fi trebuit. ba am citit-o prea repede, ba am lasat-o uitata intr-un colt. asa mi se intampla la majoritatea, si de aceea ajung dupa un timp sa le recitesc. le inteleg altfel.
pana atunci o trec pe lista de asteptare, si mai adaug ceva la preferate...


Parca pe-aici, sub arborii inalti, arsita dupa-amiezei de vara nu patrunsese inca. Nel mezzo del cammin di nostra vita... Una selva oscura... Parca s-ar fi simtit deodata observat de cineva; si zambi incurcat. Stia foarte bine ca-si repeta cuvintele acestea ca sa nu-si aminteasca de balti si de copilarie, sa nu-si aminteasca de parul balai al Miei plutind, o singura, nesfarsita clipa, pe obrazul cald si leganat al lacului. Una selva oscura, reincepu el incercand sa se smulga din sentimentul ciudat, de copilareasca teama, ca cineva, foarte aproape de el, nevazut, il urmareste si-l observa si citeste in sufletul lui ca intr-o carte deschisa, citeste speranta lui copilareasca, absurda, ca daca-si va recita singurele versuri din Inferno pe care le stia, va scapa de amintirile baltilor si ale copilariei. Patrundea tot mai departe in padure, intovarasit de prezenta aceea nelamurita si implacabila care-i ghicea toate gandurile si-l facea sa zambeasca incurcat, ca un copil surprins de un ochi strain si neindraznind sa-si reia joaca, hotarat doar sa astepte, cu acelasi zambet vinovat pe figura, multumindu-se sa astepte si sa respire, intimidat, pana ce ochiul strain va dispare, lasandu-l din nou singur cu taina jocului numai de el cunoscut.

Mi-a spus doar de trei ori ca ma iubeste. De trei ori in sase ani. Imi vorbea mai mult de Vadastra si de d-na Zissu. Imi vorbea de Timp si de masina care ar fi trebuit sa dispara la miezul noptii, de camera Sambo si de cerurile care s-ar putea deschide. Imi vorbea despre tot, chiar si de razboi si de afacerile lui Vidrighin, numai de iubirea lui nu-mi vorbea niciodata. Nici macar nu stiu daca m-a iubit. Spunea doar ca i-am fost ursita. Eu l-am iubit de cum l-am zarit. Umbla in padure in urma mea si am intors capul si atunci am stiut ca este el, ca pe omul acesta am sa-l iubesc toata viata. Am stiut dar n-am vrut sa recunosc. Era casatorit, isi adora sotia, curand au avut si un copil, dar eu stiam ca pe el am sa-l iubesc toata viata, desi nu voiam sa recunosc. Am incercat totul ca sa-l uit. Si poate, totusi, pana la urma l-as fi uitat, daca nu reaparea pe neasteptate in viata mea. Pe neasteptate, venea sa ma vada sau imi telefona, si atunci intelegeam ca nu-l uitasem inca, dar nu voiam sa recunosc.

Asadar, aceasta era; nu iubirea Ilenei, ci masina. Ea ii era ursita, nu Ileana. Simti cum i se scurge sangele, cum i se risipeste in pamant. Era intocmai asa cum o vazuse el, si semana cu toate celelalte, semana cu masina pe care o descoperise in noaptea Anului Nou, aproape ingropata sub zapada, in timp ce Ioana il astepta nerabdatoare, cu gandul la petrecerea care incepuse deja in casa de la Cotroceni; semana cu masina pe care o pictase el si cu cea pe care i se paruse ca a zarit-o rasturnata in drum spre Ciuc, cand o auzise pe Ileana: Logodnicul meu... Poate mai traieste..., semana cu imaginea masinii rasturnate, undeva intre Lisabona si Estoril, pe soseaua batuta de valuri, masina care el nu o vazuse niciodata, dar pe care o ghicise...

O imagine, relua Ileana visatoare. Nu te-ai schimbat. O nalucire in care n-ai crezut nici tu la inceput, dar in care te-ai incapatanat sa crezi cu furie, cu deznadejde, nutrind-o din propia ta viata, dandu-i sangele si sufletul tau ca s-o faci sa traiasca, s-o faci sa ramana acolo, in fata ta, langa tine, intotdeauna langa tine, pana cand...
Pana cand ai crezut ca nu mai poti trai fara ea, ca imaginea aceea e viata ta, norocul tau, fericirea ta, destinul tau...
O simpla imagine, continua Ileana. O nalucire. Si pentru ea ti-ai distrus viata, ai facut sa sufere pe cei care-ti erau scumpi, le-ai distrus si lor viata. Da, asa a fost. Toti oamenii isi rateaza viata. In afara de sfinti. De ce-mi spui asta? il intrerupse Ileana tulburandu-se. De ce-mi vorbesti mereu de sfinti? de cand ne-am cunoscut mi-ai vorbit mereu de sfinti. De ce? de ce? Soseaua iesise dintre sirurile de plopi rari si ocolea acum poalele unui deal cu vii. Nu-mi dau nici eu bine seama de ce. Poate pentru ca aveam si eu, ca toti, nostalgia unei existente fara rupturi. Numai un sfant poate trai in timp si totodata in afara timpului, in eternitate. Numai o asemenea existenta plenare, rotunda...

Nu te mai gandi, il intrerupse Ileana zambind. Nu-ti mai aminti mereu ce-a fost, ce-ar fi putut fi... Nu mai trai mereu in trecut... E adevarat. Acesta e pacatul nostru cel mai mare, ca nu putem trai in prezent. Numai sfintii traiesc necontenit in prezent. Ileana il privi lung, zambi din nou si-si stinse absent tigara in scrumiera. Isi opri o clipa ochii si descifra cifrele: Souvenir... Stefan, spuse, esti neschimbat. Ai ramas acelasi. Am imbatranit. Nu. N-ai imbatranit. N-ai sa poti imbatrani niciodata...

Mi-ai jurat, Stefan, ai jurat pe mine, il intrerupse Ileana. Nu mai e nimci de facut.... Si acum, iata ce te rog. Sa nu mai ma cauti, sa nu te mai gandesti la mine, sau sa te gandesti ca la cineva care a murit demult. Asa s-a intamplat cu mine: am murit de mult. Adu-ti aminte de tot ce vrei tu, dar nu te mai gandi la mine, cea de azi, cea care voi mai fi cat timp va voi Dumnezeu. Dumnezeu, repeta foarte incet Stefan. Am sa te rog sa ma uiti, continua Ileana. Dar inainte de a ma uita, as vrea sa mai afli un lucru. Nu ti-l spun ca sa te chinui, ca sa te fac sa regreti toate cate s-ar fi putut intampla si nu s-au intamplat. Poate ca tu n-ai avut nicio vina. N-a fost nici vina mea ca te-am intalnit si m-am indragostit de tine, m-am indragostit si nu te-am putut uita. Asa am fost ursita. Cand m-am nascut, probabil ca a venit o ursitoare care nu fusese poftita si mi-a ursit nenoroc. Asculta-ma, te rog, inalta ea speriata mana ca sa-l opreasca, mi-ai jurat ca ai sa ma asculti... Asa mi-a fost ursita. Tu, probabil, n-ai avut nicio vina. Dar as vrea sa stii lucrul acesta: ca eu am ramas credincioasa ursitei mele. Te-am lasat sa crezi ca nu te mai iubesc. Am mintit. N-am incetat o clipa sa te iubesc. Poate n-am voit intotdeauna asa, dar asa a fost: te-am iubit de cand te-am zarit pentru prima oara, acum doisprezece ani, in padurea de la Baneasa, si te iubesc si astazi. Am foste blestemata sa te iubesc. Te voi iubi probabil pana in ultima clipa a vietii mele. Asa am fost blestemata, asa mi-a fost ursita.
Nu ma intrerupe, te rog! striga ea cu deznadejde, mi-ai jurat ca ai sa ma asculti. Lasa-ma sa-ti spun tot. Vreau sa stii tot. Vreau sa stii ca, atunci cand mi s-a parut pentru intaia data ca te iubesc, cateva saptamani dupa ce te-am cunoscut, si mi s-a parut ridicol ca te-as putea iubi doar pentru ca te vazusem de cateva ori, atunci, in 1936, imi repetam, ca-mi bat joc de mine si sa ma trezesc, imi repetam ca e ridicol, ca parca ar fi ca in Tristan si Isolda... Stefan, pentru mine a fost ca in Tristan si Isolda. In noaptea aceea mi-ai dat, poate, fara sa vrei, poate fara sa stii, mi-ai dat sa beau otrava, mi-ai otravit sangele, mi-ai otravit sufletul, si eu n-am mai trait decat pentru tine, n-am mai trait ca oamenii vii si treji, ci asa cum traiesc umbrele, am trait din bietele mele amintiri, din acele nefericite, scurte, dezastruoase sferturi de ora pe care mi le dadeai tu, aparand cu un buchetel de lacramioare ca sa-mi spui ca esti indragostit de mine, dar imi spuneai asta odata, cel mult de doua ori pe an, si in restul pretioaselor minute pe care mi le daruiai, imi vorbeai de masina cu care ar fi trebui sa vin si n-am venit...
Tu, inima mea, norocul meu, zburatorul meu, veneai de cateva ori pe an, un sfert de ceas, uneori poate chiar o jumatate de ceas, si-mi vorbeai de masina care trebuia sa dispara la miezul noptii sau de tainele d-nei Zissu. Stefan, sopti ea privindu-l in ochi, silindu-se sa zambeasca, daca ai sa ma mai iubesti vreodata, daca ai sa ma mai iubesti vreodata, sa nu mai faci asta. E groaznic. In doisprezece ani am trait din amintirea catorva ceasuri. Daca as aduna toate orele si minutele pe care mi le-ai dat, poate s-ar face o zi si o noapte. Am trai din ele asa cum traiesc umbrele din amintirea unei vieti intregi si pline... Mi-ai dat sa beau otrava, Stefan. N-ai stiut nici tu ce faci...

Curand, incepu el deodata, ne vom desparti. Ti-am jurat. Am jurat pe tine si am sa ma tin de cuvant. Dar nu e judecator pe lume care sa nu ingaduie, in afara de litera juramantului, inca alte, cateva, foarte putine cuvinte. Am foarte putin sa-ti spun. Am fost nebun, spuse Stefan. Nu, mai exact, am fost orb. Doisprezece ani n-am inteles. Am inteles doar in dupa-amiaza asta. Am stiut de la inceput, de cand te-am zarit, ca te iubesc, ca am sa te iubesc toata viata. Ca mi-ai fost ursita, ca am baut impreuna din aceeasi otrava...
Mireasa mea, continua Stefan repede, ca si cum n-ar mai fi auzit-o, te-am iubit asa cum m-ai iubit si tu, ca un nebun, ca un strigoi, fara sa inteleg ce fac, fara sa inteleg ce se intampla cu noi, de ce am fost ursiti sa ne iubim fara sa ne iubim, de ce-am fost ursiti sa ne cautam fara se ne intalnim... In bataia farului masinii care se apropia din fata, o zari o clipa, o vazu cum plange privind inaintea ei, privind asa cum privesc orbii, adanc, neclintit, fara sa vada. Vreau sa-ti spun nu pentru ca sa te fac sa suferi. Vreau sa-ti marturisesc ca nu te-am iubit decat pe tine. Nu ti-am aratat-o, poate, niciodata, dar nu te-am iubit decat pe tine. Si in dupa-amiaza asta am inteles de ce. Uitasem ceva si fusesem nebun, fusesem orb, n-ar fi trebuit sa uit. Si-acum trebuie sa-ti spun. Nu te-am iubit decat pe tine, dar trebuie sa-ti spun. Nu te-am iubit decat pe tine. Te voi iubi si cand, in ultima clipa... Iubitul meu, o auzi soptind. As vrea sa stii doar atat, incepu el din nou, cu un efort. As vrea sa stii... Iubitul meu, o mai auzi soptind. Zarise parapetul si, dincolo de el, ghicise cascata in intuneric prapastia. Incepu sa tremure. Ar trebui sa-i spun, mai am timp sa-i spun... Dar il orbira farurile masinii rasarite pe neasteptate din intuneric, in fata lor, si fara sa-si dea seama ce face, se apropie mult de Ileana. Simti in acea unica, nesfarsita clipa, intreaga beatitudine dupa care tanjise atatia ani, daruita in privirea ei inlacrimata. Stiuse de la inceput ca asa va fi. Stiuse ca, simtindu-l foarte aproape de ea, Ileana va intoarce capul si-l va privi. Stiuse ca acea ultima nesfarsita clipa ii va fi de ajuns.

Aţi văzut vreodată un peşte stricat noaptea? Luceşte ca o stea.
Asta e cultura voastră: fosforescenţă de cadavru la începutul putrefacţiei; razele descompunerii.

"Cred ca am sa te iubesc foarte mult, adauga dupa o scurta tacere - si toata fata i se lumina intr-un zambet. Cred ca te iubesc deja foarte mult.
Voiam sa-ti spun asta ca sa nu pluteasca intre noi niciun echivoc. Sunt indragotit de d-ta si uneori simt cum iubirea aceasta nu ma mai lasa sa traiesc."

3 zile. Studiu despre tine

Cu ele stai doar in salon si vorbesti nimicuri. Sunt femeile-bomboana - tu le sugi ca un copil rasfatat, ele se topesc, devin paseé, dar tie iti lasa un gust placut...

Pe altele le-ai duce in dormitor (de multe ori alegi femei pe-ntuneric, fara sa vezi tot...), dar pe scara iti dai seama ca parca nu sunt...ele si atunci le-ndoi peste balustrada si le consumi acolo, fara scrupule, fara jena, doar cu o sperma careia ii curg balele de pofta... Scara pe care se urca la etajul tau intim e admirata de multi - e facuta din picioare frumoase de femei, desfacute brancovenesc, lustruita cu rasini curse din femei pe care le-ai insemnat pe suflet cu fierul rosu. Frumusetea scarii consta in expresivitatea femeilor si-n strigatele de placere care acopera scartaitul lemnului. In camerele frumoase ale sufletului tau ajung foarte-foarte putine si nu toate in chip de iubite. Unele raman indelungat, altele-si lasa spiritul sa le tina locul, daca-s ocupate cu moartea...

Iti doresti femei multe, doar ca sa fii sigur ca scara e suficient de solida prentru cea pe care o vei aduce in brate, ca sa nu atinga nici macar cu talpile sordidul fiintei tale.

Continua sa colectionezi trupuri, gemete si fiori. Stiu ca asta faci - iti place la nebunie sa fii colectionar, dar nu propietar, nu vrei sa-ti apartina nimic din ce aduni. Imi place vulnerabilitatea ta, se vede bine de la fereastra mea...

Stii, eu tocmai m-am mutat din periferia unor idei preconcepute. Am venit in centrul atentiei tale pentru ca te-am simtit, de la mare distanta. Nu raman pentru totdeauna, doar vin dimineata si o sa plec seara, caci noaptea o sa am o alta viata - o sa fiu cine vreau, poate chiar o femeie de pe scara ta...

Acum voi deschide ferestrele si ma vei vedea... Ridica-ti privirea. Buna dimineata. Sunt goala doar pentru ca asa-ti bei si tu cafeaua in fiecare dimineata si am vrut sa nu fim inegali. Continua sa citesti, o sa ai timp sa ma vezi mereu. Ridica mana dreapta daca ai nevoie de mine sau ridica mana stanga daca ti-e frica...
Ti-ai pus amandoua mainile pe fata... Scrisoarea mea e pe jos. Deci ai ridicat mainile... Dar pe amandoua! Cateodata te traduc greu... Ai nevoie de mine, dar ti-e frica... E prea comun, nu, nu asta ai vrut sa-mi spui...

Acum stiu - avea nevoie de mine, ii era ingrozitor de teama sa admita si isi pusese singura masca pe care orice femeie indragostita i-ar fi dat-o deoparte cu usurinta. In spatele palmelor lui se afla exact ceea ce simtea. Trebuia doar sa-i dau palmele deoparte...

Distanta dintre ferestrele noastre ascundea detalii pe care le-am vazut abia dupa ce m-am apropiat la o rasuflare de el. I-am facut curatenie peste tot, am intrat in cele mai intime incaperi, am facut sa straluceasca mese si cristale, am lustruit scara pe care acum si-ar fi rupt gatul orice femeie neprevenita, am pus flori in camerele moarte si am plecat intr-o zi pentru ca ma plictisisem sa am exact ce stiam pe de rost. Nu i-am dat niciodata palmele deoparte, mi-am dat seama ca imi plac barbatii care par sa aiba niste raspunsuri, nu mereu intrebari la care sa raspund eu...

Am fost doar 3 zile la el, dupa care m-am mutat intr-un apartament cu vedere la mare.

In fiecare dimineata, cand deschid fereastra, ridic brusc mana dreapta si mult mai incet, mana stanga. Din obisnuinta, caci marea nu ma vede.

Daca ar fi sa trec printr-o padure cu lupi, ca sa ajung pana la tine, as fi ajuns cu zdrentele tineretii mele sfasiate, dandu-si ultima ei picatura.
De ar fi fost sa trec prin ierburi cu serpi ca sa ajung pana la tine, cu talpile goale as fi calcat pe suierul noptii mele, aducandu-ti-o sa-i inchizi ochii.
Dar la poarta casei tale vegheaza dragostea si mi-am tras pasii inapoi ca la iesirea cu icoana din biserica.
Cant ragusit pe sub ferestrele casei tale, cum canta copii italieni pe strazile oraselor noastre, in mizeria frumusetii lor cu ochi mediteraneeni.
Cant cu mana intinsa sub cer, ca odinioara cei neimpacati la raspantii de drum : "Ascultati, voi toti, bucuria si durerea mea" .

Mangaieri, saruturi, cuvinte bune si dulci, ca miezul de paine calda... Cuvinte patrunzatoare, rascolitoare, ca parfumul tuberozelor. Ma incredintam iar ca fericirea exista. Vedeam iar fetita cu cozi pe spate care tinea o ciuperca in mana si o privea in extaz... Fericirea exista, soptea fetita... Era fragila ciuperca, fragila clipa. Noaptea mirosea a lavanda. Oare de atunci il iubeam?

Maitreyi 2

- Acum sunt a ta, numai a ta, izbucni Maitreyi, inlantuindu-ma. Numai tu m-ai invatat ce este dragostea, numai tu m-ai infiorat; tie m-am dat. Cand ai rupt frunzele, eram fericita. Ce mult imi place sa te vad manios ca un vant, sa ma calci in picioare, sa nu-ti pese de mine. Te iubesc asa. De ce te temi?
Intr-adevar, nu aveam niciun motiv sa ma tem. Maitreyi ma cauta mereu in odaia mea, in acel ceas al dupa-amiezii, cand toti dormeau sus, sub ventilatoare. Aproape ca mi se dadea acolo, pe jetul imens, facut din paie din bambus. Saruturile alunecau acum pe trup, coborand de-a lungul gatului, pe umerii goi sub sal, pe brate, pe piept. Cand i-am mangaiat intaia data sanii, cu o mana sincera si infometata, s-a adunat intreaga intr-un singur fior inghetat. S-a destins apoi si si-a descheiat pieptarul, cu tot ce mai ramasese spaima si voluptate in priviri. Mi i-a dat innebunita, infricosata, asteptand parca un trasnet care sa ne naruie pe amandoi. Niciodata n-am vazut sani mai frumosi, la nicio statuie din lume. caci paloarea aceea intunecata a trupului Maitreyiei se imbujorase acum sub cea dintai dezvelire, si frumusetea perfecta, de sculptura a bustului se iluminase asteptandu-ma. Trupul tot era o asteptare, fata incremenise, ochii ma priveau ca pe o minune. Nu mai era senzualitate fiorul acela care o strabatea si o ucidea alaturi de mine. Eu ma trezeam lucid si atatat, experimentand in etape dragostea, in timp ce ea se daruise toata miracolului unei atingeri barbatesti de trupul ei, fiind inca fecioara. Am inteles mai tarziu ca voluptatea aceasta adancita in carne, cand era inca numai indragostita, o crucifica.
- Nu e pacat?

Maitreyi 1

Ii luai bratul  si-l privii o clipa fascinat. Nu mai era brat de femeie acela. Capatase o transparenta si o caldura autonoma, parca intreaga pasiune se concentrase sub pielea aceea bruna, mata, si intreaga vointa de victorie alaturi. Traia prin sine; nu mai apartinea fetei care il intinsese pe jaratec ca sa-si incerce dragostea. Il tineam in mainile mele ca pe o ofranda vie, zapacit eu insumi de intensitatea cu care palpita si de ciudatenia faptului care trebuia sa urmeze. Incepui sa-l strang, sa-l mangai, sa-l sarut, sigur fiind ca imbratisez intreaga faptura a Maitreyiei, ca pe ea o mangai, de ea toata ma bucur. Simteam cum se pleaca sub voluptate, cum cedeaza agonizand, simteam ca se desteapta la o zi noua, caci printre saruturi ii observam fata mereu mai pailda, ochii tot mai aprinsi, vointa tot mai ratacita.
In acea chemare a dragostei mele, plimbata pe carnea bratului gol, o chemam pe ea. Lunecarile degetelor mele catre umeri se indreptau spre ea, toata. Si o ghicii atunci cum se clatina si se reazama mereu, tot mai mult, de mine, pana ce si-a incolacit celalalt brat de umerii mei si a inceput sa ma stranga, lacramand, fara rasuflare. Peste cateva clipe, o avui in brate, dandu-mi-se ea ( caci nu facui niciun gest ca sa-i violentez alunecarea, hotarat fiind sa-i chinui numai bratul ), si, cand o sarutai, de asta data pe gura,intelesei ca nu mai era o sarutare de viol, caci buzele ei se deschideau ca sa ma soarba, dintii ei incercau sa ma strabata, inclestarea nu mai era nici impotrivire, nici abandonare, ci coincidenta cu dorul meu, cu sangele meu.
Am inteles atunci ca orice s-ar fi intamplat mai inainte in emotiile si in gandirea Maitreyiei, oricine le-ar fi rascolit mai inainte de mine, urmele acelea s-au sters, arse de ziua aceasta noua la care se nastea fecioara. O nemaipomenita beatitudine ma invada atunci pe toate  portile sufletului si ale trupului. Imi simteam fiinta plenar si continuu, un val inefabil ma inalta din nimic, fara sa ma desparta totusi de mine insumi, fara sa ma rataceasca. Niciodata n-am trait mai total si mai nemijlocit ca in acele clipe, care mi s-au parut fara durata. Inclestarea aceea la sanul Maitreyiei era mai mult decat dragoste.

Iubirea e nasatioasa, de un egoism salbatic: vrea sa-i sacrifici tot fara a-i cere nimic in schimb, multumindu-te doar cu ceea ce-ti ofera. Eu am ravnit totul de la tine, pentru ca iti dadusem totul. Oricum, ceva mai bun decat mine nu puteam sa-ti dau. De aici a pornit eroarea, de la acest schimb in aparenta just. Dar ce experienta aveam, de unde sa stiu ca iubirea dintre doua fiinte nu e egala, ca balanta atarna cand intr-o parte, cand intr-alta dupa imponderabile de care rar ne dam seama. In cazul nostru balanta atarna in favoarea ta, lanturile cu care ma incatusai erau mai puternice decat ale mele.


                                                                       Invitatie la vals - M. Drumes

Viata pe un peron

-Poate ca trenurile care treceau prin gara se transformau si ele in nisip, cu calatori cu tot... Da, fetito, nu te mira... Noi am vazut ceea ce altii nu vad niciodata. Noi am ajuns, traind, acolo unde incepe eternitatea mortii...
Nimeni n-a vazut cu ochii desertul. Acolo unde asteptarile, plecarile, despartirile, totul se transforma in nisip.

De fapt, noi nu ne deosebim prea mult de ceilalti. Altii merg cu trenul, noi il asteptam, aceasta e singura deosebire dintre ei si noi... Asteptarea e calatoria noastra, modul nostru de a calatori. Si din moment ce totul ajunge in desert, ce importanta mai are ca astepti sau calatoresti? Nicio deosebire, fetito. Asa ca nu mai fi nefericita. Avem peronul. Vom sta pe el nemiscati si totusi vom ajunge in acelasi loc unde ajung si cei care calatoresc...
Intelegi ca nu mai are nicio importanta daca vine trenul? Nici nu ma mai intereseaza de azi inainte. Stiu ca si asteptarea e o forma de calatorie. Asa ca "luati loc pe peroane, va rog. Drumul continua spre marea tacere de nisip"...

Ai inteles, fetito? Nu exista nicio crapatura in destin. Dar va trebui sa uitam ce-am vazut. La ce ne ajuta sa stim ca linia asta ferata nu duce nicaieri si ca moartea nu e foarte departe? Daca ne vom gandi tot timpul la asta, va fi greu sa rezistam...

Sa-ti spun ceva. Greseala oamenilor a fost ca niciodata nu s-au priceput sa se uite langa ei. Li s-a parut ca daca fericrea exista, ea trebuie sa fie inaccesibila sau, oricum, foarte greu de atins. Dincolo de orizontul lor...

Dar ce formidabil lucru e sa stai intr-o sala de asteptare si sa nu mai stepti nimic. Intr-o camera, nu e mare lucru un exil. Sau pe o insula pustie. Dar pe un peron, langa sinele unei cai ferate, el e absolut.
Numai ceasul ma irita. Minutarul care nu se opreste si care se invarte fara niciun rost. Daca si el ar incremeni, totul ar fi perfect in aceasta gara. Dar se vede ca perfectiunea nu poate exista. Ceva trebuie sa strice armonia...

Aici masca a devenit inutila, iar dupa plecarea Eleonorei cu atat mai mult. Pentru cine s-o port? Pentru paianjeni? In gara asta am simtit nevoia sa ma aud cu adevarat, sa vorbesc cu voce tare.

Scrisoare de dragoste

Haide, Dinu Gherghel, ispraveste frumos! Trage cortina peste drama vietii tale! Marile iubiri care ies din matca obisuitului se rezolva numai in moarte. Nu-ti trebuie curaj, deznadejdea ta are aripi mult mai vanjoase decat curajul! Iar spectatorii vor lua drumul spre casa mai grei de ganduri ca de obicei, infiorati de cele vazute, monologand in sinea lor: Sa nu batjocorim dragostea, cu ea nu se joaca nimeni! Sa n-o sacrificam ademeniti de stralucirea aurului! Tragica patanie a lui Ivar sa ne fie invatatura de minte.

Uneori, ma vad proiectata pe cerul vast. Vantul nebun imi  umfla impudic rochia, iar cei de pe pamant se uita la mine si imi vad goliciunea. Mi-e rusine de nu mai pot! Rog vantul sa se astampere, sa nu mai sufle, dar el zice: "Daca nu suflu, nu mai sunt vant." Atunci, chem intunericul sa vina, dar lumina se impotriveste, de ce sa ma vada numai intunericul cel lacom, nu-i mai bine sa ma vada toti si sa se bucure? Tip speriata: "Nu, nu toti, il vreau numai pe unul singur! Si cine e acela? Ivar!"

Caci nu te iubesc, sa stii. Dragostea e altceva: uitare de sine, jertfa, respect, duiosie, tot ce vrei. La mine nu-i decat o dorinta neimplinita si exarcebata de esecuri, o ciuda mare cu aripi si mai mari, o obsesie care ma sapa si-mi inghite linistea. Asta-i, intelegi? Nu pot sa-mi astern viata ca un soclu pentru monumentul fericirii tale.

Sunt o dusmanca neimpacata a neintamplarii sau, cu alte cuvinte, a secetei de fapte. Viata din mine cere ca zilele care pleaca in trecut sa nu moara. Daca ele sunt doldora de fapte, traiesc si dupa ce au murit, pentru ca mi le amintesc mereu.

-O fi necesar si romantismul, convin, dar fara exagerare. Aliohin al tau nu-i barbat real, ci numai o plasmuire, ca si Anna, de altfel. Cred ca rationamentele acestor indragostiti erau pe cat de inutile, pe atat de lipsite de sens.

-Multumesc... Ma asteptam la un asemenea raspuns. In ceea ce ma priveste, afla, domnule monstru, ca-i ador pe acesti oameni, ii simt cum traiesc, cum se zbuciuma, cum se iubesc. Ei sunt nemuritori, pentru ca au realizat o capodopera a dragostei.

De ce? Pentru ca in sarutul lor, nesuferitule, participa o serie de stari sufletesti contradictorii, precum iubirea care explodeaza ca aburul tinut prea mult sub presiune, bucuria ca au izbutit sa-si dea pe fata sentimentele, deznadejdea ca se despart pentru totdeauna (taci, sa termin), nevoia de a smulge clipei o doza cat mai mare de voluptaate, frica de a nu fi surprinsi de barbatul legitim, neputinta de a-si spune dintr-o data ce si-au ascuns ani de zile...

Moartea, cand vine, nu te intreaba daca ti-ai trait bine viata. Indiferent daca ai trait-o bine sau rau, putin sau mult, cu rost, sau fara rost, trebuie s-o parasesti. Si acest act ireversibil e cea mai formidabila grozavie a existentei noastre.

Ma rog, in ce consta fericirea asta? Cica o aduce barbatul iubit. Cum se iveste el, iaca si fericirea. Cand e departe, si atunci simti fericire, dar mai putina. Uneori insa, in locul fericirii, se strecoara reversul ei: nenorocirea. Atunci sufletul se strange de durere si inima plange. Pana la urma, tot n-am priceput nimic, n-a fost chip sa ma lamuresc ce-i cu dragostea.

O femeie simte adesea dincolo de simturi. Numai eu am plutit in vazduh, orbita de fericire, pierzandu-mi si greutatea, dar, mai cu seama, busola. Stiam ca umblau nori negri pe cer, dar in mintea mea ei erau destinati altora, nu mie...

Adevarul e ca, pierzand masura morala, te-ai pierdut! Nu mai poti trai izolat, rupt in doua. Jumatatea dumitale o sa alerge necontenit dupa cealalta jumatate, organica, pe nume Ghiocela. Cu ea alcatuiai un tot omogen, perfect, si ai fi cucerit viata cu minime eforturi. Ai pierdut, Dinu Gherghel, gresind lucid, cu premeditare, fara  a lua in consideratie semnalele care iti prevesteau catastrofa.

Chiar asa de mult m-ai iubit pe mine si atat de putin pe tine, incat pierderea mea trebuie sa te piarda? Si totusi, intr-un fel, te admir pentru marele si nebunescul act al renuntarii la tot si toate. Ai stiut sa vrei, de aceea, nu pot sa te plang, fiindca e un nonsens sa-i plangi pe cei care vor atat de mult, chiar cu pretul propiei lor nimiciri, fiindca ei ating, fara sa-si dea seama, un pisc al maretiei.

Si totusi, niciodata nu m-a stapanit el asa de mult ca acum, cand nu mai este. Nu mai este e un fel de a spune, fiindca Ivar exista, il simt in mine, in sensibilitatea si gandurile mele, mai viu si actual ca oricand. Ma uit pe geam si, in loc sa vad peisajul, imi apare el, multiplicat in mii de infatisari si culori. Chipul lui izvoraste mereu si din fiinta mea, unde se afla culcusul amintirilor noastre bune si rele, si retraiesc fragmentar tot ce a fost si tot ce a fost are un farmec inedit, pentru ca stiu ca de-acum n-o sa mai fie nimic, de-acum incolo incepe neantul.

                                                                                          M. Drumes

Cad zidurile

Mi se pare ca m-am trezit din morti. A fost o moarte lunga, uneori ca un vis, ca un basm, ca un joc.
La inceput parca am fost legata la ochi, dusa de mana. Apoi am capatat alti ochi. Si bratele, si sufletul mi-au fost incatusate intr-un lant care parea fragil, dar care s-a dovedit cat se poate de trainic. O clipa, m-am zbatut. Viata nu se voia infranta. Am incercat sa rezist. Aripile se agitau ca ale unei pasari cu capul taiat.
Apoi, nu stiu cum m-am pomenit dincolo. Aerul, mai dens, mai tare. Climatul aspru, dar si foarte dulce. Ma aflam pe marile inaltimi, pe piscurile celor putini, indragostita...
Il iubesti? ma intreaba un demon.
Da, raspund vrajita, intr-un zambet in care se topesc toate bucuriile lumii. Mi-e drag...
Nu mai ai ochi?
Ba da. Dar il vad doar pe el.
Si iti ajunge?
Da, imi ajunge, bag de seama uimita.
Si cu ce vezi cerul, copacii?
Cu ochii lui!
Si cu ce simti zapada, cum stii cat de proaspata e, si de rece?
Cu mana lui!
Si cand ti-e sete, ce faci?
Il sarut!
Si cand vrei sa-ti inmoi buzele in apa limpede, buna?...
Apa o simt cu buzele lui.
Nu-ti place sa pasesti singura, sa simti asfaltul elastic, viu, sub pasii tai?
Ii simt umarul alaturi si, lipita toata de el, ma simt leganata de arcurile pasilor lui.
Dar oamenii de pe strada?
Carabusii aceia mari? Umbrele care trec pe langa noi? El spune ca vor sa-mi faca rau, sa ma feresc...
Si tu ce crezi?
Mi se pare ca sunt un fel de nastrusnice, grotesti, nefolositoare papusi. Nu le pricep defel rostul. El crede ca-i vad, si ma cearta. Se osteneste, vorbeste, se infurie salbatic. E prost. Nu stie ca-l vad numai si numai pe el.
Dar bine, de ce?
Fiindca mi-e drag.
De ce ti-e drag tocmai de el?
Asa s-a intamplat. Intr-o zi, nu stiu cum, parca s-a raspandit in fiinta mea o intreaga mireasma imbatatoare si dulce. Un nume a inceput sa mi se plimbe prin minte, prin suflet, pe buze. Un singur nume, al lui. Nu, nu stiu ce s-a intamplat. Poate ca stie el. E stie tot...
Si tu ce stii?
Il iubesc.
Si toata ziua ce faci?
Il astept.
Si cand vine?
Ma odihnesc in bratele lui.
Esti atat de obosita?
Da, e chinuitor, istovitor sa astepti!
Atunci, esti nefericita.
Nu! Fiindca vine.

Dar intr-o zi nu mai vine... Se lasa peste tot, se incruciseaza, se suprapun umbre dese, reci, grele, umbre si spaime. Eu bajbai cu mainile intinse, cad, ma lovesc, ma ridic, ma impleticesc. Mi-e frig, din ce in ce mai frig. El strangea caldura soarelui eu o culegeam din zambetul lui. Copacii se oglindeau in privirea lui ca intr-un lac. Apoi nimic n-a mai fost albastru, sau verde, fiindca au disparut ochii lui. As vrea sa aud vantul cum trece printre frunze, dar nu mai pot. Mai demult, in viata, auzeam pana si pasii caprioarei. Mai demult puteam sa intru in mare, aveam brate sa inot. Simteam spuma sarata. Acum nimic nu-i sarat. Ma simt prinsa zdravan de un otgon. Si totusi, legatura nu e grea. M-am invatat cu ea. Mi-e necesara...

Dar el vine si spune ca vrea sa-mi dea drumul, nu mai poate sa ramana mereu langa mine. Vorbeste de "libertate". Insira cuvinte goale ca vazduhul, colturoase si grele ca niste pietroaie.
- Cum sa pornesc singura? il intreb infrigurata, speriata. Singura, fara umarul tau?
- Mai sunt si alti oameni, rasuna vocea lui aspra, straina.
- Dar oamenii ceilalti sunt vii, eu am murit, nu stii?
- Uite, te las sa invii. N-a fost o moarte adevarata. A fost un joc.
- Poate, dar eu nu mai vreau altceva. Nu mai pot. Cand nu esti aici, in jurul meu se ivesc adancuri negre, imense. Gropi fara fund, infioaratoare prapastii, poteci pe care n-am curajul sa umblu, cum s-a intamplat odata pe brana Caraimanului. Tii minte ce frica mi-a fost? Pe inaltimile alea tu m-ai dus in brate. Legata la ochi, am zburat... Iti amintesti Cheile Zanoagei? Cascada de spume? Odata, in poiana, te-am intrebat daca ploua. "Nu, mi-ai raspuns, pasc mieii lacom. Smulg iarba cu pofta, asa cum saruti tu, draga mea". Uneori ma prindea totusi ingrijorarea. Ma linisteai. "Dragostea mea nu-i nici ratacire, nici zigzag de incantare suprema si disperari fara fund. Iubesc cum respir: egal, iremediabil si pentru totdeauna..." Iti amintesti?

Ce negre, intortocheate, chinuitoare, reci si fara luminis, fara capat, sunt drumurile carea coboar! Pe care sa apuc? M-am invatat cu aerul rece, tare, biciuitor si proaspat al inaltimilor, cu adierile lui parfumate. Acum simt ca ma inabus. Lantul care imi lega bratele, umerii, mijlocul ma ocrotea. Acum ma poate atinge oricare.

Uneori, din intamplare numai, il intalnesc. Se opreste, se uita la mine, imi vorbeste. Dar nu mai spune niciun cuvant din cele ce-mi sunt necesare ca aerul si apa. Nu-mi da nicio privire din cele magaiate. Privirile noastre! Se uita la mine si nu ma vede. Nu ma intreaba daca mi-e prea cald sau prea frig, nu-i mai pasa ca ma zbat printre straini, ca mi-e necesar ca si mai inainte umarul lui.

Sa ma trezesc nu doream.
Dar intr-o zi am coborat din pat si m-am uitat pe fereastra (priveam si inainte, dar nu vedeam nimic, totul era acoperit cu imagini din trecut, din lumea colorata, parfumata, unde am fost dusa, vrajita, de soaptele lui). Si am zarit un copac.
Puf de papadie plutea in aer, in jurul meu. Era un miros iute de viata vegetala, de frunze, de pamant improspatat de ploaie. Si erau oameni pe strada, copii, case, gradini, copaci inmuguriti. Si in mijlocul acestor bogatii ma aflam eu. Si toate erau pentru mine, sa-mi multumeasca auzul si ochii, sa-mi ureze bun sosit, sa-mi spuie ca m-au asteptat, sa ma incredinteze ca n-am murit. Am respirat lung, cu nesat, de cateva ori. O lacrima s-a prelins pe obraz, a lunecat si s-a oprit in coltul gurii. I-am simtit gustul sarat...

Si iata: tocmai cand incercam sa ma resemnez, neasteptat, ca printr-o minune, varfurile degetelor mele atinsera o ciuperca.  Era mica si catifelata si mi se parea ca palpita, ca-i vie, ca un pui de vrabie. Sufletul mi s-a umplut deodata de o bunatate necunoscuta pana atunci, de o duiosie aproape prea mare ca s-o pot indura. In jurul meu simteam un freamat. Pamantul parca rasufla, parca voia sa-mi vorbeasca. Mireasma acelei seri de vara se stransese acolo, in jurul meu, toata. Pe umeri, prin par, pe rotunjimea obrajilor am simtit o tremurare de aer mangaietoare, am auzit soapte: "Te numesti Fana, printesa de Ringhi-Ring, si vei stapani peste domeniul din Blemstod".

De undeva, din departari nestiute, venea ecoul unui cor de catedrala. Mirona ar fi vrut sa atinga lucrurile dimprejur, sa prinda legatura cu ele. Sa se incredinteze ca fericirea exista, ca o prezenta vie, ca o poate prinde in palma.

Ma incapatanam sa tiu ochii mereu deschisi, sa nu pierd nimic din tot ce se depana in fata mea si, cu o sete absurda, incercam sa captez ceea ce se desfasura aproape la fel de mii de ani, fara sa inteleg ceea ce se intampla dincolo de priveliste, undeva mai departe si mai adanc. Curioasa sa stiu cea ce se schimba in fiecare clipa, nu eram in stare sa prind viata in ceea ce e esential, in raportul dintre intamplari, in intrepatrunderea dintre evenimente, in ciocnirea dintre ele, in contradictiile, in evolutia si dramatismul lor.

- Te rog scrie asa: "Nu regret nimic". Ba nu, sa incepem altfel: "Ce-a fost dragostea ta, Jeanot? Instinct de posesiune. Mangaierile tale? Insulte, gelozie. Ai vazut cum vorbeste Manuel despre genele mele? Tu ai vazut vreodata genele mele, Gianitto?"

Tot ce a fost in  mine iubire in stare latenta a capatat forma, continut, nume in ziua cand l-am intalnit pe Stefan..

Doamnele parfumate - parfumul amestecat era mai proaspat ca aerul tare al noptii - se uitau la mine, ma masurau intrigate. Era evident ca nu faceam parte din lumea lor, deci n-aveam dreptul sa fug de moarte sau sa mor in aceleasi conditii cu ele. Nici in fata mortii nu admiteau egalitatea-fraternitatea, care alminteri in conversatie era invocata si suna asa de frumos. Parca le era sila, parca le era scarba sa moara impreuna cu "o saracie".

M-am adapostit intr-un lan de grau. Acolo, la cativa pasi, in pasi, in plin soare, o femeie isi alapta copilul. Erau poate ultimele clipe pe care le traiam, si voiam sa mi le intiparesc bine in minte. Femeia, frumoasa, rumena, plina, cu sanul umflat, semana cu taranca din Tempesta lui Giorgione. Poate ca toate mamele care alapteaza sunt frumoase si seamana...

Eu trebuie sa scriu, orice s-ar intampla. Nu trebuie sa trec prin viata fara sa las o urma, o lacrima, o tresarire din cate am avut pentru tot ce mi s-a parut frumos si bun... Trebuie sa ma grabesc. Trebuie sa las in urma mea ceva care sa-mi semene cat de putin, asa cum trece uneori pe fruntea unui copil o umbra care aminteste cum cadea mama pe ganduri.

Ea i le aduce in casa. E trucul ei. Anosta cum o vezi, lipsita de orice feminitate, nu stii cat e de tare. Cum sa-ti explic? Cand eram mica, mama avea obiceiul, cat eram eu de mare - mare artista- , sa ma lege de copacul din curte. Franghia era foarte lunga, dar nu ajungea pana la poarta. Un pas mai mult, si simteam lesa. Pricepi? Asa si cu Stefan. Lesa e lunga, dar exista. Si e legata zdravan.

-Am asteptat Femeia... Am cautat-o cu infrigurare... Iti marturisesc ca n-am recunoscut-o nici atunci cand te-am gasit in tren, nici la Venetia, in seara aceea cand ai fugit din bratele mele... Altfel nu te-as fi lasat, te-as fi legat... Spune, de ce-ai fugit? De ce nu mi-ai spus cine esti, cum esti?... Stiam ca trebuie sa existe undeva o armonie de culori, de parfum si de forme, un trup care sa ma infioare de cum il ating, pe care sa-l doresc iar si iar.

Si mi-am amintit de fetita care, bajbaind noaptea pe maidan, a gasit o ciuperca. Fericirea exista. Am deschis ochii, sa ma incredintez ca exista. Mangaieri, saruturi, cuvinte bune si dulci, ca miezul de paine calda... Cuvinte patrunzatoare, rascolitoare, ca parfumul tuberozelor. Fericirea exista, soptea fetita. Era fragila ciuperca, fragila clipa. Noaptea mirosea a lavanda. Oare de atunci il iubeam?

Ce inseamna o aventura. Cu ce seamana sarutarea unei femei care nu te iubeste si n-o iubesti. Cu o felie de tort, cu un pahar de vin? Imi inchipui ca seamana cu orice mai curand decat cu o sarutare.

- Viata? Ce mizerie! Pe oameni tocmai asta-i masoara, ultima atitudine. O singura data ai prilejul sa fii superb. Viata e stupida, iremediabil stupida. Nu intalnesti in jurul tau decat iluzii si regrete. Sunt obosit de privirile care se agata de trecut sau de viitor ca sa-si suporte prezentul. Unde e fericirea? Unde e frumusetea? De ce e mareata tragedia antica? Fiindca eroii mor! Toti mor!
- Dar stiu pentru ce traiesc si pentru ce mor. Moartea e stupida cand mergi obeste spre ea, ca si viata cand o traiesti la intamplare...

Ce mana mare! Numai atat mi se paruse atunci: mare. Abia cand l-am recunoscut m-au emotionat mainile lui si mi s-au parut frumoase, unice. Fiindca erau ale lui. Acum, tocmai fiindca erau ale lui nu mie se mai pareau decat mari, prea mari. Stefan devenise un strain? Mainile lui nu mai insemnau nimic pentru mine? Poate cineva sa moara asa, dintr-odata? Cu totul? De tot? Nu! Cand cineva drag inchide ochii, il iubesti si mai mult, mai disperat. Poate pe urma, cu timpul, uneori dupa ce trec ani si ani. Alteori, numai cand mori tu, moare si el, cu tine odata, ca doi oameni care se ineaca tragandu-l unul pe celalalt la fund. A cui era vocea ragusita care staruia? "Ramai, Mirona, ramai! Te implor, ramai..."

Pamantul nu se invarteste in jurul unor drame personale, ci al unor ciocniri de interese care sufoca poporul la fel peste tot. Acolo unde viata e in pericol la tot pasul, acolo o iubesti mai mult si o aperi mai darz. Acolo ai prilejul sa te descoperi. Te obliga sa alegi, sa fii un vierme, sau un erou.

Ascult ploaia care cade pe streasina, prin burlanele casei, pe geam, pe asfalt. Voiam altadata sa traiesc in fiecare din picaturile ei, sa fiu nepasatoare ca ploaia. Dar asta nu se mai poate. Ploaia trebuie sa traiasca prin mine. Vreau ca peste multi, foarte multi ani, cineva, care va asculta cum izbesc picaturile in geam, pe acoperiul casei, in iarba, sa se intrebe: Cand am trait o clipa la fel, de ce tristete, de ce poveste imi aminteste ploaia asta? Unde am mai intalnit aceeasi neliniste, in ce carte pamantul respira la fel? Si poate isi va aminti un nume: Mirona... Cum se numea cartea? Cartea Mironei... Cand Mirona nu doarme...?



intamplator sau nu, absurd sau nu, visul Mironei s-a implinit. in seara asta ascultam ploaia, picaturile pe acoperisul casei...si mi-am amintit....