Baby, viata-i frumoasa

Era o noapte racoroasa de vara. Toma isi stinse ingandurat tigara. Nu isi mai vazuse fratele de 5 ani. Stăteau de mai bine de 3 ore in jurul acelei mese rotunde, iar in pachet nu mai rămăsese decat o tigara. Desi geamul era deschis, in camera domnea un fum gros. Serban nu suporta tigarile, dar se pare ca nimic nu il deranja acum. Era entuziasmat, iar destainuirile ii erau insotite de gesturi largi si repezi. Toma in schimb se simtea obosit si nelinistit. Stia ca nu mai poate evita subiectul, stia ca va trebui sa-i spuna. Dar pentru asta avea nevoie de inca un pachet cu tigari. Isi aprinse si ultima tigara si aruncă pachetul pe masa. Aproape ca nu-si mai gasea locul, si  incepu sa se plimbe prin camera.
- Frate, ma asculti?! La ce te gandesti, esti departe.
- S-a terminat... trebuie sa plec.
- Cum asa? Gata daca te-am plictisit, nu mai zic nimic. Sunt curios sa aflu ce ai facut tu in tot acest timp. Nu poti pleca asa? Azi ne-am intalnit aici, din intamplare...
- Nu, nu. Ma intorc. S-au terminat tigarile. Ma duc, e un chiosc jos, la colt, ma intorc repede...
Iesi din camera fara sa mai astepte raspuns. Inchise cu repeziciune usa de la intrare, si rasuflă usurat. Aerul rece de afara il dezmetici. Nu putea sa zaboveasca mult, si incepu sa se plimbe spre capatul strazii cu mainile in buzunar, incercand sa gaseasca o solutie. Isi cumparase tigarile, si facu stanga-mprejur spre casa. "Poate a aflat, poate stie deja, dar nu poate vorbi despre asta, poate nu vrea sa-si aminteasca. E si normal, pe el l-a iubit cel mai mult dintre toti. Trebuie sa deschid eu subiectul, trebuie sa existe o cale pentru neintelegerea asta. La urma urmei tine de datoria mea. Eu am fost langa el in toti anii astia, desi nu eram la fel de important..."
Ajungand in fata casei, se aseză in iarba inalta, incercand sa-si limpezeasca mintea. Gandurile ii fură intrerupte de glasul unei cucuvele. "La naiba pasare, mi-ai mancat viata!" Lua o piatra de jos, si ridică mana deasupra capului, pregatit sa o arunce. Ridicand insa ochii spre copacul din care auzise pasarea, brusc isi daduse seama de ceva, gasise solutia. "Teii, au inflorit teii... Cum de nu m-am gandit pana acum..." Se ridicase mult mai usor, ca si cum o mare povara i s-ar fi luat de pe umeri.
In camera fumul inca era vizibil. Serban il astepta, privind adanc prin fereastra deschisa, ca si cum ar fi incercat sa desluseasca ceva in intunericul noptii.
- Credeam ca nu te mai intorci. Am facut 2 cafele. Ai gasit tigari? As vrea si eu una.
Toma ramase perplex, si oarecum indoielnic, dar ii intinse pachetul fara ezitare. Cei doi se asezaseră iar in jurul mesei, inhaland fumul cu pofta si sorbind din cafeaua rece deja.
- Va trebui sa ne obisnuim cu asta, sa ne obisnuim cu multe....
- Ai dreptate, s-au schimbat multe. Voiam sa iti povestesc si eu ceva. Sa nu ma intrerupi te rog. E o poveste interesanta, ai sa vezi.
E despre un barbat care toata viata a iubit o singura femeie. E o poveste adevarata, sa stii. Totul a inceput in urma cu 43 de ani, cand s-au cunoscut aici, unde ne aflam noi acum. S-au cunoscut intr-un parc. Stii, parcul ala plin cu tei. Da, acolo s-au cunoscut. Si numele femeii era Iunia. El a iubit-o mult, si ea la randul ei, dar dragostea lor a fost scurta, deoarece Iunia a murit tanara. Era o femeie frumoasa, dar avea altceva, cred ca era foarte inteligenta... Avea ca un al 6-lea simt. Ii placea mult viata, si gasea frumusete in cele mai marunte lucruri, dar era obsedata de un singur lucru: stia ca va muri. Nu, nu zambi ironic. Iunia stia ca va muri tanara, omorata de o boala incurabila pe vremea aia, de cancer. Si nu se inselase... Nu stiu cum a reusit el sa treaca mai departe, dar stiu ca intr-un final a inteles tot...

Aseara am visat-o pe Iunia. M-am desteptat ca si cum ceva nou s-ar fi trezit in mine. Poate va veti intreba: "Ce se mai poate trezi intr-un mosneag de 63 de ani?". Multe domnilor, multe. O viata de om.

6:30 Au trecut ani buni de cand nu am mai prins soarele rasarind. Iar pentru Iunia acesta era momentul preferat din zi, cum am putut uita asta. Doar i-am promis... Dar nu e timp de regrete, stiu exact unde trebuie sa ajung azi. Momentan o sa alung putin timpul, o sa ma prind de balustrada rece a balconului si o sa privesc soarele. Ce minunatie!
Dar uite ca timpul nu iarta domnilor, si mai am fix o ora daca vreau sa ajung unde mi-am propus, o ora inante sa vina Marta, si sa ma impiedice. Marta e femeia care face toata treaba in locul meu, si totodata cea mai buna prietena, bine, daca nu luam in considerare faptul ca e singura prezenta feminina din viata mea. In fiecare dimineata la 8:00 o aud cum deschide usa, isi lasa haina in cuier, si se duce direct la bucatarie sa-mi pregateasca cafeaua. Cea mai buna cafea din lume, pe care mi-o aduce direct la pat.
Asa ca trebuie sa pregatesc un plan de evadare inainte ca ea sa apuce macar sa intre pe strada unde locuiesc.
Nu stiam ca arat mai tanar asa, proaspat ras. Acum nu trebuie decat sa gasesc costumul ala bun al meu, doar azi e cea mai speciala ocazie din restul vietii mele. Azi imi revad iubita.
Cred ca m-am descurcat bine. Nici nu ma mai chinui sa caut cheile, la dracu cu tot, sa ia ce vor.
De cand a prins lumea atata insufletire, de unde zarva de pe strazile astea. Sper doar sa nu ma intalnesc cu nimeni, nu de alta, dar nu as vrea sa mai zabovesc niciun minut, sau Doamne fereste, sa ma retina ceva din drumul meu.
E ciudat, chiar si picioarele ma ajuta azi. Stiu ca sunt din ce in ce mai aproape, in special dupa parfumul asta nebun al teilor. Nu stiu ce a iubit mai mult Iunia, teii sau pe mine?... Doamne ce binecuvantare, ce nebunie!
Acum 43 de ani, sub teiul asta, pe banca asta te-am intalnit pe tine. Si te-am iubit ca un nebun, si te iubesc mai mult acum, si asta e tot ce conteaza. Stiu ca esti aici, si in curand vom fi impreuna. De asta am venit azi aici. Tu stii iubito cat m-am temut de locul asta, tu stii ca nu am mai trecut niciodata pe aici. Te-am visat aseara, am visat ca stateam amandoi pe banca asta galbena, eu rezemat pe umarul tau, iar tu jucandu-te in parul meu, asa cum iti placea. Asa ca o sa ma asez iubito, aici, si o sa astept...


Afara zorii zilei se iveau ca intotdeauna, in acelasi ritual de cand lumea, fara ezitare. Toma rasufla greu si se rezemă de canapeaua scorojita. Privirea ii alunecă catre peretele din fata patat de raze rosiatice.  "E bine acum, o sa fie totul bine. Cred ca si-a dat seama, e mai bine asa..."
-Dar nu, nu inteleg. Ce e cu povestea asta? Cine e omul asta?
- Serban...
- Nu, nu, serios ca nu inteleg. Cine ar putea iubi toata viata aceeasi femeie. Aceeasi femeie moarta. Poate ca e adevarat, poate e o poveste frumoasa, dar eu vreau sa aud de tine, de voi. De tata, de bunicul...
- Serban, s-au schimbat multe, si va trebui sa ne obisnuim cu asta. Intelege, e o poveste reala, Marta mi-a spus-o. Nu stiam, nu stiam de Iunia, de dragostea asta a lui. Credeam ca a iubit-o pe bunica, pe Adriana, dar nu aveam de unde sa stiu...

"Toti suntem nemuritori, dar trebuie sa murim intai"

BARBATII  au fost marea mea slabiciune. Sunt femei care iubesc parfumuri, pantofi, posete - in fine - tot ce tine de mod si bun gust. Si sunt femei care iubesc barbatii. Printre ele ma regasesc eu, iar asta ma transforma intr-o privilegiata. Unde poti intalni o frumusete mai mare, decat in trupul implinit al unui barbat? Si unde poti simti cel mai dumnezeiesc parfum, daca nu pe propria-i piele?

Am iubit multi barbati, deci nu am fost niciodata pentru unul singur. Dar m-am daruit lor. M-am daruit completa, in intregime, le-am dedicat ore, zile, saptamani, luni, ani din viata mea. Pentru fiecare in parte, am rupt cate o parte din mine.
Pe toti i-am iubit, Dumnezeu stie cat i-am iubit...

De aici, din camera mea, pot zari o bucatica de cer prin fereastra murdara. E la fel de albastru ca ieri, la fel de albastru cum va fi maine. Lumea nu sta in loc. Nu se vor opri clipele, nu vor ramane undeva suspendate in aer pentru mine. Si totusi, daca inchid ochii, le pot face sa stea pe loc. Poate ca e adevarat, la batranete te poti juca cu trecutul. Da, cred ca e adevarat....Cred ca avea dreptate.... 
" O singura data i se da omului sansa de a incremeni timpul, de a-l face sa stea pe loc efectiv, intorcand filmul vietii. Si atunci vom sti ca moartea e aproape...."

Ii simt mana lui Paul in mana mea. Ma priveste sfios, iar eu ii raspund cu aceeasi teama. Amandoi avem 14 ani. Ce varsta frumoasa, ce amintiri frumoase. Primul barbat pe care l-am atins, si care m-a atins, in felul acela - a fost Paul. Sunt imbracata cu o rochie violet cu floricele albe, pe care am primit-o de ziua mea. Era una din preferatele mele, iar in acea zi de vara, o imbracasem special pentru Paul. Stam cu umerii lipiti, in iarba inalta, si privim lacul. Imi amintesc ca soarele tocmai apunea, iar lumina aceea blanda, calduta, ii incadra perfect chipul iubitul meu. Stateam unul langa celalalt, si il puteam zari, cu coada ochiului, tremurand. Cred ca si el facea acelasi lucru... Era o liniste neclintita, si eram sigura ca urma sa ma sarute. Dar Paul, care era la fel de hipnotizat ca si mine, care stia cam cat stiam si eu despre dragoste, Paul, a facut altceva. Mi-a tras maneca rochiei in jos, si incet, si-a lipit buzele de umarul meu.
Cred ca a fost cel mai sincer moment din viata mea...

Radu a fost primul barbat care m-a iubit. Cu Radu am facut sex pentru prima data. Bine, as putea spune dragoste, desi totuna e. Nu-mi mai aduc aminte locul, atat de pierduti eram. Stiu doar ca nimerisem in mijocul paradisului, si al infernului, in acelasi timp, caci Radu avea o sotie acasa. Dar nu asta e important. Nu vreau sa-mi amintesc pacatele si greselile fiintei mele.Nu vreau sa regret nimic. Iar pentru asta e suficient doar sa stau departe de unele lucruri...
 Se misca inainte si inapoi in mine, si nu mai stiu, care sunt eu si care e el...

Stefan mi-a aratat ca exista o gama intreaga de placeri. Cu Stefan am invatat ca poti face sex, fara sa faci defapt, cred ca ma intelegeti... Vedeti voi, sa nu ma judecati. Probabil ca asta ganditi acum. "Ia fiti atenti la babataia asta...90 si ceva de ani...inca se mai gandeste la sex". E adevarat ca sunt batrana. Dar ce inseamna timpul si ce e trecerea lui? O clipa imi pare acum propria-mi viata. Si as da-o intreaga, pentru un barbat. Acum as oferi-o oricui pentru o partida de amor. "Poftiti, luati-o, faceti ce vreti cu ea, de ve-ti sufla viata peste trupul asta neajutorat. Caci sufletul e la fel de tanar ca in prima zi."
Intelegeti acum cat de tare iubesc barbatii??...

Nu mai stiu exact cum sa ii numesc, nu-mi mai amintesc nimic despre ei. Imi revin doar momentele in care mi-au fost alaturi. Ei langa mine, asta imi amintesc. Clipe fugare, estompate, voalate. Mangaieri - maini alunecand pe corpul meu, cerand ceea ce are nevoie, placeri, dorinte, orgasm. Brate lungi si vanjoase inconjurandu-ma, maini mari dar delicate ca ale unei femei, jucandu-se prin parul meu. Buzele lui in jurul sfarcului meu, mana care imi framanta infometata sanul, picioare care se incolacesc. Trupul meu dizolvat in trupurile lor, de fiecare data cu aceeasi intensitate. Dumnezeu.

Deschid ochii. Timpul incepe sa se miste din nou. Nu mai simt nimic, nu mai vreau nimic, eu am ramas undeva acolo... Un singur gand ma framanta... Daca Toma a fost barbatul vietii mele, de ce.... de ce nu am ramas... Uite ca inca imi mai simt lacrimile... Ridic o mana tremurnda spre obraz. E stravezie. Ma sperii, si o retrag iar spre marginea patului. Poate ca aici se sfarseste dragostea, cand termini sa-l cunosti pe cel de langa tine, cand nu te mai surprinde nimic. Si totusi era barbatul vietii mele.
Inchid iar ochii, defintiv de data asta, si simt cum, incet-incet, sufletul mi se scurge prin carne...

Era puternic, si la umbra lui am murit de dragoste

A fost odata...o noapte. Si in acea noapte focul aproape atingea cerul, odata cu dorintele mele. In acea noapte cuvintele-i zburau direct spre inima padurii, si se intorceau ecou, in inima mea.
De obicei amintirile palesc, mai ales cele dragi. Dar aici e totul limpede - stam fata in fata si ne privim prin lumina portocalie a focului.

E ajunul Craciunului, si azi l-am reintalnit pe M. Am zambit toata ziua. Acum e aproape dimineata. Inchid ochii si ma intorc la marginea padurii, in jurul unui foc mic. Numai chipuri familiare. Uite-o pe V, pe R, pe A care canta ceva la chitara. Si C impreuna cu S. Sunt toti acolo. Am vrut sa ii cunoasteti, chiar daca au fost doar trecatori. Pentru ca in acea noapte eram doar eu si M.
Sta in fata mea, pe un bustean, si imi zambeste strengar, cum numai el stie. Daca ii privesc buzele imi dau seama ca spune ceva. Probabil ca sa isi spune povestea. Iata ce nu voi putea uita niciodata:

"Stiu ca e randul meu acum, si stiu ca v-am obisnuit cu toate aventurile si incercarile mele, dar in seara asta va fi putin diferit. In seara asta va voi vorbi despre dragoste, pentru ca asa simt. Pentru ca povestea asta mi s-a intepenit in gat, si nu ma lasa sa respir."
Si cred ca era cu adevarat sincer...imi amintesc ca, in timp ce spunea toate astea, aproape gafuia.
"Vi sa intamplat sa iubiti pe cineva cu o dragoste veche de cand Pamantul, cu o iubire care n-are nici inceput nici sfarsit?"
Am inganat un "Da", dar toti erau concentrati asupra lui M, asa ca am rasuflat usurata cand mi-am dat seama ca nu ma auzise nimeni. Sau aproape nimeni, caci dupa felul in care a tresarit, am avut impresia ca M mi-a deslusit raspunsul.

M-am trezit vorbind singura in intuneric, in camera mea, in prima dimineata de Craciun, m-am trezit vorbind cu M. "Da, am iubit si eu ca tine, neconditionat, dar irevocabil. Si a fost o dragoste simpla, chiar daca au existat atatea diferente intre noi, chiar daca era imposibil." Nu sunt o visatoare, si asta a fost singura data cand m-am lasat purtata de imaginatie, cand mi-am permis sa ma gandesc la M. Si stiu ca mai e putin pana se lumineaza...

Inchid iar ochii, si imi continui povestea...

"Mi s-a intamplat sa iubesc un suflet clar si limpede ca apa raului ce trece prin padurea asta. Si cum paraul taie padurea in doua, asa imi spinteca ea sufletul, si ii auziti mereu murmurul - cum ati inceput sa traiti cu prezenta lui, va culcati si va treziti cu el - asa o simt eu pe ea...constant, neintrerupt, obsesiv."
Desi va spuneam ca erau multe deosebiri intre noi, pentru el n-au existat niciodata. N-a contat nici macar faptul ca era cu 10 ani mai mare... Niciodata nu m-a privit cu superioritate, niciodata nu mi-a dat impresia ca el ar fi trait mai mult, sau ar avea mai multa experienta, desi era adevarat...

Cred ca asta m-a fermecat, puterea lui. Cand eram cu el uitam tot, de lume, de ani, uitam chiar si de noi. Rataceam impreuna ore intregi, sau erau zile cand pur si simplu ne asezam jos si ne ascultam. Gaseam cate o portiune cu muschi verde si moale, si ne asezam acolo, cu picioarele incrucisate, unul in fata altuia. Si ne spuneam multe, fara sa articulam un cuvant macar.
Si cred ca odata am facut dragoste in padure...
Nu ma intelegeti gresit, nu au existat mai mult de cateva atingeri cu M. Dar m-a invatat ca exista multe moduri de a iubi pe cineva.
Da, imi amintesc cum stateam in genunchi pe muschiul crud. "Vrei sa faci dragoste cu mine?", mi-a spus. Incremenisem. Dar a inceput sa ma priveasca, si l-am simtit. L-am simtit cum ma dezbraca, cum ma intinde pe jos, cum ma patrunde acolo. L-am simtit in mine, si in loc de un suflet, cred aveam doua...

Dar revenind in acea noapte...
"Ca sa ma intelegeti, va voi spune totusi, ca am iubit o copila. Si avea cei mai frumosi ochi pe care mi-a fost dat sa-i intalnesc vreodata. Si de-ati putea sa vedeti vreodata ce-am vazut eu..."

Liniste.

"Destinul nostru nu se implineste aici pe pamant. Noi ne-am cunoscut numai in dragoste. Dragostea e raiul nostru, dragostea fara fruct..."
Nu ma mai puteam stapani, asa ca mi-am lasat lacrimile sa curga in voie. Si il priveam in continuare fara sa clipesc.
"Nunta in cer", am spus, si M a inclinat aprobativ capul. Apoi s-a lasat linistea, si pret de cateva minute, nimeni n-a scos un sunet. Cred ca stiau toti de rolul meu in povestea lui M, dar nimeni n-a spus nimic, nimeni nu ne-a intrebat nimic. Nici macar nu ne priveau, si fiecare uitandu-se in alta directie, pesemne ca se gandea la propria sa iubire imposibila. Singurii care se priveau eram eu si M. Si nu voi pierde niciodata imaginea lui, cu ochii fixati asupra mea, lucind in noapte.

Poate tot ce regret din acea vara e despartirea mea de M. Nu ma mai puteam apropia de el, nu mai puteam vorbi. Si imi lipsea mult. Tin minte ca, intr-o dimineata, m-am dus la el, hotarata sa il impac. Statea undeva in iarba, si cioplea o bucata de lemn cu un cutitas. Nu m-a asteptat, iar pana sa-l ajung era deja in picioare. Tipa, si dadea nervos din maini, de parca ar fi vrut sa despice aerul.
Am incercat sa ma apropii, sa-i prind mainile, sa-l prind in brate, dar a inceput sa-mi zbiere in fata si sa bata cu picioarele in pamant. Imi amintesc exact ce spunea: "Lasa-ma, pleaca! Am zis sa pleci! Pleaca si nu ma atinge, ca nu mai raspund."
In acea noapte l-am auzit vorbind cu V. "Sunt nebun, sunt bolnav, am innebunit. Nu pot s-o mai vad, nu pot sa-i mai aud glasul. Ma nelinisteste simplul gand ca e prin preajma. Nu vreau sa o stiu aproape, cred ca as muri daca m-ar privi in felul ala... cred ca am muri amandoi. Am promis ca nu voi mai repeta asa ceva, nu voi mai spune nimanui, nici macar ei, dar mi-ar place sa facem dragoste... Si ar fi o erezie, pentru ca eu am un demon in mine. Daca ma atinge, nu-l mai pot stapani..."
Cred ca era intradevar bolnav. Il vedeam din ce in ce mai nenorocit, mai sleit de puteri. Asa ca tot in acea noapte, mi-am facut bagajul si am plecat fara sa-mi iau ramas bun de la nimeni, am fugit cum s-ar spune... Asta regret. Poate ca ar fi trebuit sa lupt macar pentru prietenia noastra, sau poate ar fi trebuit sa cedez demonului. Poate ca a fost iubire, sau poate doar o patima oarba...
De ce l-am iubit eu pe M, de ce il iubesc?... m-am intrebat mereu. Si cu cat trecea timpul, cu atat eram mai departe de adevar. Dar un gand venit nu stiu de unde m-a linistit. Suna cam asa : Poate ca nu l-am iubit niciodata. Poate ca am fost doar indragostita de imaginea lui, pentru ca se potrivea imaginii pe care o atribuiam barbatului perfect, daca pot spune asa, desi nu exista perfectiune... Barbatul perfect pentru mine... Fiindca priveam prin M si il vedeam pe EL.
Oare?...

In orice caz, ieri mi s-au sters toate regretele. L-am intalnit intamplator pe M si nici n-am apucat sa ne spunem prea multe. Mi-a luat mainile si mi le-a sarutat, zicandu-mi "Iti doresc un Craciun fericit, fetito!", si a fugit, el de data asta. I-am strigat si eu din urma, "Fericire, M". Nu sunt singura, dar am mai auzit ceva, sau poate doar mi s-a parut...
Noi ne iubim fetito!

Adevarul despre frumusetea unei femei e mereu in ochii celui care o iubeste

Stau si ma gandesc... te poti afla in Paradis si in Infern in acelasi timp?
Afara ploua, iar Radu e langa mine. Isi tine capul pe sanii meu, iar eu ma joc cu degetele prin parul lui. Din cand in cand, ca sa-i obtin atentia, il mai trag de cateva fire. Tresare, si ma saruta. Nu stiu cum se face, ca Radu ma viziteaza doar cand ploua afara, insa azi e absent...
Slava Domnului ca s-a anuntat o toamna lunga si ploioasa.
L-am cunoscut pe Radu in vara. Dar nu, va las sa va imaginati ce veti dori...
Va voi spune, in schimb, ca e iubitul meu - cu 17 ani mai tanar decat mine. Nu ca m-as mandri cu asta, dar nici nu am de ce sa ma simt prost. E doar una din (putinele) diferente intre noi. E viata noastra.
Stiti ce-mi spunea? O femeie care isi ia un amant mai tanar decat ea, cum suntem noi de exemplu, o astfel de femeie trebuie sa fie puternica. Da, totul e frumos. Ne indragostim, ne izolam aici, in camaruta asta, ne consumam iubirile, dar lumea nu se opreste. Viata isi urmeaza cursul - cu aceeasi oameni, buni sau rai, cu aceleasi prejudecati. Odata ce pasim afara, tu vei fi cea aratata cu degetul. Catre tine se vor uita toti piezis, poate mirati, cu ostilitate, sau poate cu admiratie cine stie?...
M-am intrebat multa vreme ce admira Radu la mine, catre ce se simte atras?.... Sunt constienta de frumusetea mea, care nu e tocmai rupta din basme. Ba chiar as putea spune ca - la o prima privire - sunt o fiinta destul de comuna.
Tot el imi spunea: Combinatia asta de 4 si 0 e preferata mea. Numarul 40 e combinatia magica a oricarei femei, in floarea-varstei, cum s-ar spune. Nici tanara, nici batrana, candida, dar cu un munte de experienta in spate, stie mereu ce-si doreste barbatul de langa ea, stie cum sa se faca adorata. Eu pe tine te ador.
Mereu mi-am intrebat prietenele, de aceeasi varsta cu mine, daca sunt fericite. Si am primit aceleasi raspunsuri: Poftim? La ce te referi? Adica? Poate... Nu stiu ce sa-ti raspund... Am inteles cum stau lucrurile, pe ele nu le voi putea intelege niciodata. Au un sot alaturi, au un copil, sau poate doi, trei, au o casa, o slujba, o viata normala - daca ar fi sa respectam tiparele - si se simt nefericite.. De ce? Nu stiu...  
Radu e fericirea mea!! Imi afund nasul in parul ciufulit  al iubitului meu, si ascult ploaia pe acoperis. Daca m-ar intreba cineva cum ma simt, i-as raspunde fara sa stau pe ganduri: Fericita! E o stare de sine....

Radu i-a spus" Simt o lume deasupra mea, Ioana. As vrea sa ajung odata atat de ferm si inumam ca s-o pot prinde intreaga, magnnifica si eterna cum e..."

In camera e o lumina obscura. Undeva, jos, in coltul opus al camerei, veioza imprastie o lumina galbuie, difuza. Daca misc putin capul, pot atinge cu nasul sfarcul iubitei mele. Mana imi aluneca involuntar, si incep sa desenez cercuri in jurul sanului drept. Iubita mea are 40 de ani, si cei mai frumosi sani, asa imperfecti cum sunt. De ce la voi, femeile, dreptul e mai mare?
Ioana e genul de femeie cu forme foarte bine pronuntate, forme peste care, anii s-au depus intr-o pojghita subtire, aproape invizibila. Majoritatea barbatilor o desconsidera, crezand ca rapeste frumusetea iubitelor lor. Si nu mai pot vedea dincolo de ea, nu-si mai pot privi femeile. La inceput, cand totul straluceste sunt atat de innebuniti, incat si-ar imprima imaginea asta perfecta - pe retina - daca ar putea.
Dar cu totii stim ca exteriorul e sortit trecerii. Am citit pe undeva, ca iubim cu adevarat o femeie, doar atunci cand nu gasim niciun motiv pentru a o iubi. Asa e dragostea mea pentru Ioana. O privesc pe femeia de langa mine, ii simt dragostea, ii stiu calitatile si defectele, ii privesc cu admiratie toate imprefectiunile, ii iubesc corpul, ii iubesc fiinta, o iubesc pe ea. Si daca m-ar intreba cineva acum, cat va dura dragostea mea, i-as raspunde fara sa stau pe ganduri: O viata!

Neliniste metefizica e sa privesti o femeie in ochii mari...sa simti ca lumea e fara margini, ca suntem atat de mici, ca frumusetea are pete si e trecatoare, ca nu putem sti niciodata adevarul...

Monstrul din Loch Ness

 Ne prindeam mainile, iar picioarele incepeau sa ne alunece pe gheata lucioasa, invartindu-ne in cerc minute in sir. Cred ca era singurul lucru care ne placea amandurora, si care il faceam impreuna...
Un simplu joc al copilariei, devenit cu timpul un ritual. O descatusare de trairi, o eliberare a vietii.
Lacul nostru l-am numit Loch, adica, simplu - lac - in scotiana. Lipsea Ness. Imi amintesc atunci cand ne-am cunoscut. Desi iarna abia incepuse, era un ger cumplit, si totul in jur incremenise in gheata. M-ai tras de mana spre mijlocul lacului. Ce faci? - te-am intrebat. Nu-ti fie teama, nu exista niciun monstru aici, e doar Loch, locul nostru. 
Habar n-aveai, nu ai vrut sa vezi nimic. Nu ma vedeai decat pe mine. M-ai tras de mana, zicandu-mi. Sa ne jucam putin de-a viata. Ne incrucisam bratele, si ne prindem unul de celalalt. Uneori mai strans, uneori mai slab. Eu te voi apuca strans. Sa nu-mi dai drumul. Apoi incepem sa ne invartim pe loc, in cerc. La inceput usor, apoi odata ce ne obisnuim, vom capata experienta si ne vom invarti din ce in ce mai tare. Nu vom mai vedea nimic din ce ne inconjoara - decat unul pe celalalt. Priveste bine in jur, lacul, padurea, fulgii de nea, totul va dispare, si nu vom ramane decat tu si eu. Sa ne privim in ochi.
Habar n-ai avut!! Monstrii am fost noi, monstri am devenit....
Am inceput sa ne invartim... Aveai dreptate. Tot ce vedeam erai TU. Nu stiu cat timp trecuse cand te-am auzit strigandu-mi - Esti frumoasa!. Ti-am strigat si eu ceva - Vreau sa fiu iubita ta....si asa am inceput sa ne strigam, ca doi nebuni, lucruri frumoase, unul altuia, cuvinte frumoase despre celalalt...
Nu ne auzea nimeni.... Defapt ce zic.... era lumea! Copacii, dealurile, pasarile, fulgii de nea, cerul, ne auzea o lume intreaga!
Ierni la rand lumea a auzit cuvinte frumoase despre iubirea noastra.
Dar la un moment dat, monstrul a iesit la suprafata. Monstrul ala care traia in mijlocul lacului nostru, in sufletul nostru chiar. Nu stiu daca a fost de la inceput acolo, poate n-am vrut sa-l vedem....Nu stiu cand si de ce s-a nascut...
Intr-o iarna, deodata, am inceput sa strigam lucruri urate. Nici nu-mi amintesc exact care din noi a fost primul, dar nici nu mai conteaza, oricum devenisem una si aceeasi fiinta. Am inceput sa ne strigam in fata defectele, si supararile, si neajunsurile. Sa zbieram, defapt.
In ce piesa ieftina am jucat? Ce spectacol grotesc am infatisat? Lumea era ingrozita, dar nu ne pasa decat de neplacerile noastre, de propriile nemultumiri, fiecare cu ale lui...
Eram intradevar nebuni... Cred ca am fost de douazeci de ori la Loch, in acea iarna, desi ne despartea o distanta considerabila de el.
Ceea ce inainte era un moment special, o placere a sufletelor, devenise acum un viciu, iar noi eram dependentii.
Uneori nu ne vorbeam tot drumul, alteori nu ne vorbeam cate o zi intreaga. Ca sa ajungem la Loch si sa incepem sa improscam cu noroi, unul in celalalt, sa ne murdarim inimile.
Eram doi copii... si jucam un joc periculos. Pana cand, intr-o zi...
Nu stiu ce mi-ar placea sa-mi amintesc.

...cand, lumea n-a mai suportat povara. Pana cand, intr-o zi, gheata s-a rupt sub noi, si te-am pierdut in Loch pentru totdeauna...

...cand, noi n-am mai putut suporta povara si am pus capat tuturor grozaviilor....

Nu stiu, nu stiu......

Te voi revedea

                                       
                                           A cincea parte

"Nu pot gandi nimic. Creierul parca mi s-a zemuit, nervii, de atata incordare, s-au rupt ca niste sfori putrede. Nu pot nici macar sa-mi dau seama daca oamenii din jurul meu sunt mereu aceiasi, daca au cazut, si cati. Acuma nici nu imi mai vine sa alerg. 
Se spune ca pe Marea Caspica furtunile sunt asa de groaznice, iar unii oameni si femei sufera atat de mult de raul de mare, incat totul le devine indiferent si nu fac niciun gest de impotrivire, chiar daca sunt ridicati si aruncati in mare. Asa, descheiat de toate, ma simt si eu. Nu imi dau seama daca oamenii au obrazurile murdare de pamant sau de funingine. Abia mai inteleg bocetul, ca o litanie, ca un blestem apocaliptic, din adancul adancurilor parca."
[...]
"Ma gandeam uneori la sentimentul groaznic pe care il incearca cei condamnati, care afla numai in ultimul moment ca sunt gratiati. Toata viata lor vor trai sub impresia acestor clipe. Dar noi, aici, cei care suntem condamnati cu fiecare lovitura si dupa fiecare, parca, gratiati."
[...]
"Nervii plesnesc, pamantul si cerul se despica, sufletul a iesit din trup ca sa revina imediat, ca sa vedem ca am scapat. Nu mai e nimic omenesc in noi."


Am distrus singurul om de pe acest pamant, cel mai drag inimii mele. Pentru ce sa mai traiesc?
"Dacă totul ar pieri şi n-ar rămâne decât el, eu aş continua să exist; iar dacă totul ar rămâne şi el ar fi nimicit, universul s-ar transforma într-o uriaşă lume străină mie şi mi s-ar părea că nu mai fac parte dintr-însa."
 Asa ma simt, ca si cum nu as mai apartine lumii asteia. E definitiv. Nu mai traieste nimeni si nimic in mine decat gandul ca am ucis, iar povara pacatelor nu ma mai lasa sa respir. Imi simt pieptul pietrificat, si cu fiecare respiratie viata se escurge din mine. Respir cu greutatea pe care o depune plamanii unui bolnav de cancer. Dar poate ca sunt bolnava. Un cancer mi se raspandeste in toata fiinta si imi mananca sufletul.
Trebuie sa ma duc sa-l caut. In noaptea in care ne-am despartit, in padurea in care l-am revazut. Poate ca acolo trebuie sa ajung. Nu mai conteaza daca voi simti iar mirosul mortii, o moarte de care ma simt vinovata, sau marea aceea de noroi. Poate ca asta e pretul, poate ca trebuie sa imi afund iar picioarele in mocirla, sa alerg iar desculta in urma lui, sa cad la picioarele iubitului meu, si sa-l implor sa se intoarca, sau fuga cat mai departe de acele locuri...
Totul e limpede acum. Nu mi-a mai ramas nimic, nu mai am ce lasa in urma. Trebuie sa plec dupa Rolan, chiar de-ar fi sa-l caut pana la sfarsitul zilelor, sa-l mai vad o data....
Josephine deschise fereastra. O lumina blanda, tarzie, ii lumina privirea. Ridica ochii si privi inainte. In fata fetei se ivi o carare nesfarsita, la capatul careia o astepta cineva. Isi puse mana pe fata, facandu-si umbra privirii, si il zari. Era iubitul ei, barbatul ei, omul ei, Rolan, care o astepta cu un buchetel de violete in mana. Florile ei preferate. Ultimul lucru pe care il vazu fu zambetul lui. Si sari...

Afara se lumina de ziua, iar zorii zile de ivira ca intotdeauna. Se spune ca apusurile nu seamana niciodata intre ele, dar rasaritul e mereu acelasi, un nou inceput! Josephine era sigura ca il va intalni pe Rolan, undeva, ca el o va astepta. Poate ca nu s-a inselat, sau poate ca da, cine stie?... Oricum ar fi fost, acea ultima si nesfarsita clipa, in care ii intalni privirea, ii fu de ajuns.

Fapta Josephinei fu descoperita chiar in acea dimineata, de catre tatal sau. Vrand sa-i aduca micul dejun si sa-i spuna "buna dimineata", maman Clara nu o gasi. In camera toate erau ravasite, iar pe pat, deschisa impunator, o carte. "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi". Clara tresari citind titlu, si speriata, cobori scarile, strigandu-si sotul. In fata scarilor, afara, in pargul usei deschise, zacea Enzo peste trupul nemiscat al fiicei sale.

Desi amandoi, stiau motivul mortii fiicei lor, niciodata nu l-au invinuit pe Rolan. Ei erau singurii vinovati, si ca atare, niciodata nu deschisesera subiectul. Nici macar cand, peste ani, Rolan, intors teafar si nevatamat din razboi, aparuse in pragul usei lor intreband de Josephine. Niciunul nu avusese curaj sa-i spuna. Nu-i daduse decat o adresa, de care baiatul nu avusese nevoie, stiind ca e adresa cimitirului. Cunoscand dispretul si antipatia parintilor fata de el, Rolan le parasise locuinta, fara sa puna nicio intrebare. Se duse totusi, nestiind ce sa creada, la cimitir.

Sufla un vant rece, de iarna. Rolan scoase hartiuta din buzunar si citi. Randul sapte, al treilea mormant. Mersese urcand, de-a lungul cimitirului, caci acesta se afla in varful unui deal. Numarase sase randuri, si se opri la cel de-al saptelea. Un gand ii fulgera prin minte. Pasea acum printre morminte, si se opri la cel de-al treilea.

Sarutase crucea Josephinei, si un fior ii trecut prin tot corpul. Fiorul mortii, atat. Iubirea se stinsese.

"Am sarutat-o chiar pe aceasta femeie care nu mai era a mea, era a mortii si am privit-o cu indiferenta cu care privesti un tablou!”

Te voi revedea

                                          A patra parte


Un miros de mocirla amestecata cu praf de pusca imi inunda plamanii. Vantul sufla din ce in ce mai tare. Afara se trage fara oprire. De frica ma ghemuiesc sub plapuma. Imi simt fiecare nerv incordat. Stiu ca in curand usa se va deschide. Vor intra peste mine, vor da plapuma la o parte si, si....
De ce mi-e frica de moarte?? Ar trebui sa fiu curajoasa, ca Rolan! Sau poate, pana sa vina ei dupa mine, va veni Rolan, si vom fugi amandoi departe, departeee...
Il simt pe Rolan langa mine. Ma strange de mana. Nu-mi vorbeste, doar ma priveste din cand in cand. Si eu il privesc, sa ma asigur ca e mereu langa mine. Nu stiu exact unde suntem, in orice caz e liniste si pace aici, s-a dus razboiul...
Rolan are chipul senin si privirea blanda. S-a inselat papa, nu e schimbat, nu s-a schimbat nimic in el, e la fel ca inainte. Un gand groaznic ma cuprinde. Nu am vorbit cu el, nu i-am ascultat vocea, nu stiu ce gandeste, daca totusi nu mai e la fel...
"Nimic nu mai e cum a fost..." - de parca mi-ar fi auzit gandurile. Poate n-ar trebui sa-i spun nimic, poate ar trebui sa-mi ascund grijile. Dar unde suntem acum? Stiu ca e toamna, e o lumina aurie si caldura care incearca sa invinga ceata asta apasatoare. Mergem impreuna pe o carare, si dupa cat pot zari in jurul meu, vad ca trecem printr-o padure, dar incotro??
-Probabil ca te intrebi unde suntem si unde vom ajunge? Nicaieri... Nu mai are nicio importanta...
Incep sa am indoieli, dar ii privesc ochii si ma calmez. Niciodata nu mi-a fost frica langa Rolan, niciodata nu mi-a fost frica de el, si, are dreptate; ce mai conteaza, atat timp cat sunt langa el, si el langa mine, ce mai conteaza ce urmeaza? Nu poate fi decat frumos....

-Hai iubito, trebuie sa ne grabim. Si, sa nu uiti - te voi revedea....
De ce imi spune asta? Suntem impreuna, nu ne mai desparte nimic, nu ne va mai desparti nimic.... Incep sa cred ca eu m-am schimbat, sau poate am innebunit.
Picioarele mi se afunda din ce in ce mai mult in pamantul moale. Desi fiecare pas necesita efort, Rolan nu se opreste, nu vrea sa se opreasca, si inainteaza din ce in ce mai repede, tragandu-ma dupa el. Un bocanc mi-a ramas intepenit. Nici macar nu s-a intors. L-am lasat acolo, si l-am aruncat si pe celalalt, sa pot tine pasul cu el. Acum sunt cu picioarele goale, desculta in mocirla - amestecata cu praf de pusca.
-Rolan, nu! Sa ne intoarcem! Sa plecam de aici! Sa fugim departe, departeee...
-Nu pot! Locul meu e aici, eu trebuie sa fiu aici. Acum sa ma lasi, si sa pleci. Trebuie sa lupt, sa ucid, sa ma zbat, sa-mi dau si viata daca e novoie, caci fara tine nu mai conteaza.
-Nu, n-ai de ce sa mai ramai aici. Suntem doar noi doi, si nimeni nu e mai important, nimeni nu ne mai fugareste, nu ne mai arata cu degetul, nimeni nu ne mai interzice nimic...
-Dar eu trebuie sa fac bani, mai stii? Sa omor cati mai multi oameni, si astfel razboiul sa se termine mai repede, sa ma intorc la tine mai repede... Sa ucid, si sa ma intorc bogat...
Undeva in intuneric, zaresc o palpaire de lumina, o mana ce tine o lumanare la capul unui mort...
Totul dispare, Rolan, padurea, mocirla, praful de pusca. Ridic ochii si recunosc peretii camerei mele. Si vantul de afara s-a potolit. E o liniste inmormantala. As vrea sa plang, sa urlu, sa ma zbat, dar nu mai am forta. Un singur simtamant ma stapaneste - pacatul.

Te voi revedea

                                                  A treia parte

Rolan a plecat la razboi. Papa zicea ca razboiul e un loc din care nu te mai intorci, sau daca ai norocul sa scapi, nimic nu va mai fi ca inainte. “Frontul e un cimitir spre care ne ducem ori fortati de imprejurari, ori de buna voie, in orice caz constienti de ce ne asteapta. Nu pot sa-i judec pe cei ce o fac fortat, pentru ca sistemul e defect, dar cei ce o fac din bunavointa sunt idioti!“.   

“Dar dragostea pentru tara, papa?”  

“Prostii!! Nu exista asa ceva. Mai presus de toate e dragostea pentru propria persoana. Pana si in ceea ce priveste iubirea dintre un barbat si o femeie. Il iubim pe celalalt pentru ca ne face placere, pentru ca privim in el ca intr-o oglinda… Nimeni nu se duce in razboi din dragoste pentru tara.”

Nu stiu de ce, sau pentru ce il iubesc pe Rolan, pur si simplu asta simt, nu e ceva ce se poate explica.  Cat despre razboi, papa avea dreptate. Rolan o facuse pentru noi, pentru viitorul nostru, spunandu-mi ca se va intoarce bogat, si atunci voi putea fugi cu el, atunci vom avea un loc, o casa a noastra, si o situatie materiala buna. Vom avea de la ce porni, si vom construi impreuna un viitor stralucit. Dar ce viitor are el acum? Oare a fost constient de ce il asteapta?

Te voi revedea

                                                  A doua parte

Aud ploaia batand in geam. Cand eram mica si era furtuna, sau aveam vreun cosmar, fugeam langa mama si tata. “Maman, papa, mi-e frica…” rasuna glasul meu de copil speriat in linistea noptii. Iar maman si papa imi erau mereu alaturi, si ma primeau langa ei. “Josephine nu are de ce sa se teama. Maman si papa au un copil curajos”, ma linistea mama.

In noaptea asta e furtuna, in noaptea asta traiesc un cosmar. Timpul a trecut si totul s-a schimbat. Mi-ar placea sa pot fi copil acum, si sa alerg in bratele lor. Sa-mi descarc oful in bratele mamei mele, sau sa ma asez pe genunchii tatalui meu, si ascultand povesti, sa uit de toate. Sa uit ca iubitul meu m-a parasit, sa uit ca peste cateva zile, va fi atat de departe, incat nici cu gandul nu as putea ajunge in acele locuri. Cum va fi viata mea, cum voi trai fara el? Chiar daca iubirea noastra nu s-a putut implini, ma multumisem cu gandul ca vom trai in secret, departe de ochii celorlati. Ma amagisem crezand ca voi reusi sa ma ascund de lume, dar mai ales de ai mei. Niciodata nu au fost de acord ca Rolan sa-mi fie alaturi.

Maman Clara, e o femeie educata, culta si cu principii alese. Cei ce o cunosc spun ca e o artista. Ii place sa citeasca mult si canta destul de bine la pian, cat despre rafinamentul gusturilor, nimeni n-o poate intrece. Fiind singurul ei copil, are asteptari mari de la mine, si e autoritara, dar stiu ca isi iubeste familia, si mai ales pe papa. Papa Enzo e un om bland si calm. De asemenea, e genul de persoana pe care o respecta si o iubeste toata lumea. In ceea ce ma priveste, a adoptat si el atitudinea mamei. Aveam o relatie speciala cu el, pana a aparut Rolan, care desi poarta numele unui mosier faimos, provine dintr-o familie modesta, si cu o situatie materiala precara. Nu mi-au inteles niciodata sentimentele pentru el, si stiu ca nu mi-ar permite sa-mi unesc viata de a lui. Acum vor putea fi linsititi, cel putin o perioada de timp. Nu stiu cand se va intoarce, dar mi-a promis, asa ca il voi astepta oricat.

“Sa nu-fi fie frica, ma voi intorce, iti promit ca ma voi intoarce la tine, si vom incepe o noua viata, una adevarata, asa cum meritam. Ne vom trai dragostea linisiti, fara sa ne ascundem de nimeni, fara spaima ca am putea fi descoperiti. Asteapta-ma si nu ma uita, caci te iubesc.”

Te voi revedea

                                             Prima parte

 

Chipul lui împietrit în contrast cu ochii-i nervoși. Niciun gest, nicio grimasă, doar spaimă. Privea când spre mine, când inapoi. Mă privea ca și cand ar fi vrut să mă înghită cu totul, să nu omită nimic, să-mi creeze imaginea perfectă pe care sa o poarte cu el. Îi adusesem o poză. "Poftim, e pentru tine, să nu mă uiți niciodată", și am simțit că mă prăbușesc.

Mi-a spus că o simplă poză nu e de ajuns, că nu sunt eu, e doar imaginea mea imortalizată într-una din miliardele de clipe ale vieții. "Vreau să mi te amintesc asa cum esti tu, întreaga, cu bune și rele, cu tot ce-ți place și ce nu, ochii tai, gura ta, dar mai ales să mi te amintesc asa cum ești acum."

"Imi place de tine", i-am spus. 

"Știu, tocmai pentru că tu, acum, aici, în intunericul nopții, la marginea acestei păduri, tu, ești cea mai mare dovadă de iubire. Trebuie să am certitudinea asta."

"Te iubesc, și am traversat toată padurea asta, singură, pentru ca maine pleci, și eu…te iubesc…."

Imi dăduseră lacrimile. "Aș traversa și muntii, și apa, și tot pământul ca să fiu lângă tine. Și nu mă mai privi așa, de parcă ar fi ultima oară…"

"Te voi revedea", mi-a spus.

I-am simțit bratele încolăcite în jurul meu, i-am simțit mirosul, și buzele apăsîndu-mi puternic gura. 

"Te voi revedea...", și mi-a dat drumul…

II - Maktub. Asa a fost scris.

Anii se scurgeau si incepusem sa gust din cupa tineretii. "Tineretea e precum spuma unei sampanii. Se duce repede. Daca torni prea multa da pe afara, daca o lasi prea mult se rasufla. Trebuie sa stii cand s-o bei", spunea bunica. Trecusem prin multe iubiri. Voiam sa cunosc cat mai multe persoane, caractere, inimi, si astfel sa-l pot recunoaste pe cel potrivit mie. Incepusem deci sa ma pregatesc, dar nu de intalnirea cu Stefan, caci aproape uitasem de el. Voiam sa capat cat mai multa experienta, sa pot vedea clar separat - binele de rau. Dar ma inselam aproape mereu, sau poate era doar incertitudinea varstei.
In cazul meu, nici inima nici ratiunea nu-mi erau de ajutor, caci ma lasam amagita cand de una cand de alta. Iubeam si nu stiam ca nu pot fi iubita, eram iubita si credeam ca nu pot iubi. In primul caz totul trecea repede neavand prilej de suferinta. Orice dezamagire era transformata intr-o noua portie de experienta si stearsa apoi cu buretele. Mai greu era cand realizam greseala pe care o facusem, uneori repede, alteori dupa multa vreme. Dar oricat timp ar fi trecut, regretele apareau. Induram cu greu gandul ca am facut sa sufere o persoana in ochii si in sufletul careia eram importanta, cineva care devenise la randu-i important pentru mine. Caci daca la inceput, desi simtind prezenta sentimetelor, il indepartam brutal, sau mai rau, il tratam cu indiferenta, in ciuda acestor barbarii, incepeam sa-l iubesc. Dar ma trezeam de fiecare data prea tarziu. Am sfasiat de multe ori inimi de care trebuia sa am grija, am ucis cu nepasare iubiri care ar fi putut inflori atat de frumos. Flori fara spini.
Toate deziluziile, toate greselile m-au facut sa previn alte viitoare greseli. Invatasem sa apreciez iubirea, acolo unde exista - cea adevarata, si sa fiu de doua ori mai atenta iniante de a-mi deschide sufletul in fata cuiva. Nu pot spune ca ma schimbasem fiindca eram la fel volubila si deschisa si imi faceam cu aceeasi usurinta prieteni. Poate eram putin superficiala, dar aveam nevoie de asta.

Imi amintesc ca era in vara anului '89 cand mi s-a intamplat unul din cele mai frumoase lucuri din viata. "Mi-a venit o idee", mi-a spus Maria si imi arata un ziar ce il tinea in mana dreapta. "Cred ca ar trebui sa-l intalnesti pe Stefan."
Intr-o secunda m-am intors in noaptea copilariei, acea prima noapte de acum 7 ani. Ma vedeam stand in fata casei si tremurand, cu nervii intinsi la maxim, cautand dupa un nume. In toti acesti ani nu l-am cautat nicio clipa pe Stefan, nu l-am asteptat. Nu stiu cum am putut uita ceva ce odata consideram insemnat. Aproape ca ma simteam vinovata. Uitasem euforia care ma cuprinsese in acea noapte, fericirea la auzul unui simplu nume, aparent, dar atat de important pentru mine. Uitasem CINE era Stefan. Stefan era barbatul alaturi de care urma sa-mi petrec viata, barbatul vietii mele, singurul, si cel mai important. Incepusem iar sa tremur. "Ce ai?", m-a intrebat speriata Maria. "Ti-e rau? Te-ai albit toata."
"Mi-am adus aminte, dupa 7 ani mi-am adus aminte de noaptea care mi-a prezis pe cel ce mi-a fost harazit. Nu ti-am povestit niciodata ce s-a intamplat in amanunt. 
Nu stiu de cat timp stateam afara. Eram singura si imi treceau prin minte zeci de mii de nume, oameni, intamplari. Eram prezenta cu trupul dar nu si cu mintea. Apoi m-am trezit brusc privindu-i pe ai mei prin fereastra luminata. Erau atat de frumosi. Si ma gandeam ca mi-ar placea candva sa-mi construiesc si eu o familie. Mi-am amintit si de bunica cum se ruga ea, si am inceput sa ma rog si eu...nu stiu exact cui, nu stiu exact la ce....probabil ma rugam Universului. Atunci am auzit vocea unui copil ce isi striga prietenul. La inceput incet, nedeslusit, de la departare - Stefan, apoi din ce in ce mai aproape "Stefan, Stefan, Stefan asteapta-ma!" Mi-au dat lacrimile de fericire si neputinta, in acelasi timp, si imi strigam in suflet Stefan, Stefan, Stefan asteapta-ma! "
"Oare m-a asteptat? Oare l-am cautat destul? Daca e prea tarziu?... Nu ar fi prima oara cand..."
"Hai nu mai fi pesimista", ma incuraja Maria. "Vom afla in curand daca te-a asteptat, si sunt sigura ca da!"
"La ce te referi? Mi-ai aratat ziarul ala? Ce treaba are cu Stefan? Cum l-as putea gasi???"
"Simplu tu ii vei scrie si el iti va raspunde!!"
A deschis la pagina de matrimoniale. Tot nu intelegeam.
"Ce e de inteles? Oamenii isi scriu, se cunosc, isi raspund. Uite - Barbat, necasatorit, 25 ani, 1.80 inaltime, sincer, fidel, caut o femeie..."
"Opreste-te!! Ai innebunit?? Vrei sa spui ca eu voi face publice niste amanunte personale, intr-un ziar, la rubrica de anunturi matrimoniale??? Si pe deasupra, Stefan care e undeva acolo, cine stie la cati km departare, el va lua tocmai ziarul asta, va citi tocmai rubrica la care voi fi eu, si dintre atatea persoane ma va alege tocmai pe mine?!! Ai innebunit e clar!"
"De unde stii ca nu va fi asa? Hai, o facem impreuna. Daca nu vrei nimic serios, macar ne distram... ce va fi va fi!"
Nu a durat mult si a venit si raspunsul. Destinatar Ioana, Iasi, expeditor Razvan, Tecuci. Desi eram entuziasmata de raspunsul primit, mai ales intr-un timp atat de scurt, nu am putut evita dezamagirea la numele aflat pe spatele plicului. Nici urma de Stefan...
Am citit scrisoarea, randuri asternute timid intre doi oamnei necunoscuti. I-am aratat-o Mariei, care m-a impins nerabdatoare sa-i raspund, si asa am si facut. Am inceput sa vorbim din ce in ce mai mult si mai des. Chiar daca inca nu ne vazusem vorbeam aproape despre orice si descopeream din ce in ce mai multe puncte comune.
Odata cu a10 a scrisoare am mai "scapat" in plic si o poza, pe care o facusem special pentru aceasta ocazie. I-am cerut sa-mi spuna parerea lui sincera si l-am rugat sa-mi trimita si el o poza. Poza mult asteptata a ajuns odata cu deschisele complimente. Ne-am placut reciproc si astfel am continuat sa vorbim luni intregi.

Insa poate cea mai nepretuita scrisoare am primit-o cand ma asteptam mai putin. Imi scrisese despre cartile citite, despre muzica pe care o asculta, petrecerile la care mergea, prieteni....intr-un cuvant pasiunile si placerile tineretii. In incheiere ma rugase sa ii povestesc si eu amanunte despre viata si placerile mele si se scuza pentru intarzaierea raspunsului. Dupa obisnuitul "Cu prietenie Razvan", in josul paginii mai erau 2 randuri: "P.S. Razvan e al doilea meu nume, asa imi spun prietenii. Primul e Stefan."
Am simtit cum mi se inmoaie picioarele si a trebuit sa ma asez jos. "Doamne el e. Maria a avut dreptate. E Stefan. El e Stefan. Doamne cum e posibil?!..." Am mai citit odata. Pe pagina aia scrisa de el, ultimul cuvant era Stefan. Nu-mi venea sa cred ca exista cu adevarat. Daca acum 7 ani eram sigura ca voi intalni odata un barbat ce va purta acelasi nume si voi ramane cu el toata viata, odata cu timpul aparuse indoiala. Nu cunoscusem niciodata un posibil pretendent cu numele asta. Pana acum. Vorbeam de jumatate de an nu stiam ca el e cel pe care il asteptam, sau il cautam...nu stiu prea bine. Stiu doar ca acum sunt sigura de noaptea aceea, sigura ca nu m-am inselat, orbita de superstitii, sigura ca ne-am intalnit, sigura de el.
Nu i-am impartasit povestea mea decat dupa ani. Si stiti ce mi-a spus? "Nu sunt superstitios, sau cum vrei tu s-o numesti, nu am participat si nici n-am auzit vreodata de astfel de ritualuri, dar cand te-am vazut pentru prima oara, in aceea gara, atunci am stiut ca esti tu. Am stiut ca vom ramane impreuna, si peste 5, 10, 15 ani, ca vom fi impreuna si azi, si intotdeauna."

Acum 5 ani Ioana si Stefan au facut 15 ani de casatorie, iar anul asta pe 10 noimebrie implinesc 20 de ani. Ioana si Stefan exista, iar povestea lor e una reala. Ioana a auzit in noaptea de anul nou, doi copii intorcandu-se de la colindat, iar unul l-a strigat pe celalalt "Stefan".....Ioana l-a cunoscut pe Stefan, ce era la 183 de km departare, el a placut-o pe ea, ea l-a placut, s-au intalnit, s-au placut si mai mult, s-au iubit, s-au casatorit, si azi au un copil.
Azi Madalina face acelasi greseli pe care le-a facut si Ioana. Madalina iubeste si nu stie ca nu poate fi iubita, este iubita si crede ca nu poate iubi.

I - Maktub. Asa a fost scris.

Inima sta sa-mi iasa din piept. E trecut de miezul noptii. Acum ar trebui sa se intample. Sau poate ar trebui sa am rabdare...
Maria mi-a spus: "In noaptea de anul nou, dupa ce ceasul va bate de miezul noptii, iesi afara si asteapta. Trebuie sa fii singura, si sa astepti oricat, sa nu te dai batuta. Pana la rasaritul soarelui vei sti. Numai sa nu renunti. Vei auzi un nume, primul nume pe care il vei auzi il va purta ursitul tau".
Am facut intocmai. Sunt singura, in noaptea de anul nou si e putin trecut de miezul noptii. Inca nu se aude nimic. Stau in picioare in fata casei si privesc in sus pe ulita satului. Nu se vede nimeni venind. Cu toate astea am mari emotii. Oare cum il va chema? Ma gandesc la cateva nume ce-mi plac....baiatul de care sunt indragostita se numeste Horia, nu e chiar un nume placut, dar el... Nu, mi-ar placea sa-l cheme Catalin, ca in poezia Luceafarul...iar eu sa fiu fata de imparat. Sau Andrei ca in romanul pe care tocmai l-am terminat. Bogdan, Mihai, Adrian, Mircea...toate sunt pe placul meu. Mi-au trecut prin minte zeci de nume, dar nu pot alege niciunul. In noaptea asta soarta va alege in locul meu. Sau poate nu e nimic de hotarat, poate totul e deja stabilit cu mult inainte ca noi sa fi existat, poate ca nu putem hotari, nici schimba ceva. Bunica obisnuia sa-mi spuna: "Sa nu lasi regretele sa-ti inunde viata. Daca am invatat ceva in cei 80 de ani ai mei, este faptul ca nu putem schimba nimic. Noi nu facem decat sa ne traim viata, iar cursul ei e cu mult hotarat dinainte ca noi sa ne nastem. Viitorul exista undeva, in fata noastra, iar oamenii nu fac decat sa-l urmeze. E ca un punct spre care alergam toata viata, iar cand credem ca l-am ajuns, ne ajunge moartea pe noi.
Vezi tu, viata noastra e formata din mai multe drumuri, de pe care oricum nu putem iesi. Trebuie doar sa stii sa apuci pe drumul cel mai usor. Cand oamenii se indeparteaza de Domnul, atunci pot rataci ani intregi... De asta exista bolile, frica, singuratatea, tristetea....pentru ca oamenii isi complica singuri viata si aleg, de cele mai multe ori, cele mai lungi drumuri. Cred ca astfel pot schimba ceva. Dar nu, se inseala. Orice drum am urma, orice hotarare am lua, orice am face, tot acolo unde trebuie sa fim ajungem. Asa ca sa nu regreti nimic, si sa faci mereu ceea ce simti cu sufletul. Sa nu te dai batuta, chiar daca vei rataci pe carari intortocheate, sa rezisti, caci la fiecare destinatie vei afla ceva."
Nu stiam exact ce trebuia sa inteleg, dar acum stiu. Trebuie sa astept. Trebuie sa merg pe drumul asta, pentru ca uneori putem ajunge la destinatie doar asteptand. Stiu ca in noaptea asta, o mica parte din ceea ce ma asteapta se va lasa descoperita. Voi fi copilul curios ce va privi prin gaura cheii, sau actorul care priveste impresionat spre sala din spatele cortinei.
Iar imi aduc aminte de bunica. Cred ca aveam in jur de 11 ani, cand am auzit pentru prima oara: "Bunica Ioanei face vraji, te poate ajuta". Culmea ironiei, s-a intamplat sa aud asta in biserica, in timpul slujbei de duminica. Nu stiu exact de ce au zis bunica Ioanei, si nu Elena Iliescu, asa cum o chema, dar am stiut in acea clipa despre cine vorbeau batranele din fata mea. Cealalta a continuat: "Nimic nu ma mai poate ajuta, nici macar tața Elena". "Asculta-ma. Eu o cunosc. Poate schimba lucurile astfel incat sa fie in avantajul tau". N-am inteles atunci diferenta de statut, educatie, si limbaj, pentru ca era evidenta discrepanta dintre "tață" si "avantaj", dar am inteles ce le-a adus in aceasi discutie si despre cine discutau cu un interes aprins. Mi-am dat sema in acel moment ca subiectul comun de discutie al celor doua femei era bunica mea, iar mai tarziu, ca defapt era subiectul tuturor, fiind una dintre cele mai pricepute "vrajitoare" din sat. Oamenii credeau in puterile ei, si nu pentru ca ar fi fost prosti sau naivi, ci pentru ca lucrurile se intamplau, iar vorbele circulau cu repeziciune dintr-o gura intr-alta. A gresit mult in viata ei, a gresit in fata "Domnului", cum spunea ea, si probabil ca a facut mult rau, dar n-am incetat niciodata sa o iubesc, iar ea n-a incetat niciodata sa fie bunica mea. Am iubit-o mereu cu aceeasi intensitate, am respectat-o cand facea si lucruri bune si rele. Spun bune, pentru ca in ultimul ei an de viata s-a cait pentru tot ce a facut. A marturisit ca ii pare rau, ca ar schimba tot daca ar avea macar o sansa, acum la batranete. Poate din cauza asta tinea cu atata indarjire sa nu am regrete si sa merg mereu pe calea cea mai potrivita, poate de asta imi vorbea din ce in ce mai mult de Dumnezeu. Mi-a spus ca, odata cu credinta l-a descoperit si pe El. "Ioana, mi s-a intamplat ceva. Am descoperit ceva, ceva ce nu credeam ca exista, am simtit ceva ce nu am mai intalnit niciodata. Am fost si m-am spovedit. Si am simtit cum sufletul se despinde de trup, am simtit ca ma inalt sus, tot mai sus..." Nu mai exista nici tristete, nici regrete in privirea ei. I-am vazut privirea senina in timp ce imi vorbea, si mi-am dat atunci seama ca nu mai exista nicio povara, si ca oricat ar mai fi avut de trait, pentru ea ar fi fost de ajuns, poate prea mult... Nu a fost mult deloc, dar in tot acel timp am descoperit o noua persoana. Nu stiu daca i s-au iertat pacatele, nu stiu daca preotul caruia i s-a confesat s-a ingrozit sau i-a acceptat greselile si slabiciuniile, dar totul se imparte in doua....binele si raul...iar ea cred ca a reusit macar, sa-si egaleze balanta.
Cat timp a trecut de atunci, de cate ore stau nemiscata in intunericul noptii? Poate au trecut ore, minute, cine stie? Inca sunt stele pe cer... Aud glasurile celor din casa, parintii si fratii. Nu voi putea fi niciodata fiica de imparat. Tata e sofer de profesie, iar mama femeie se serviciu la un institut de cercetare. Amandoi muncesc pentru noi, eu sormea si fratimiu. Ii vad pe toti patru in sufrageria casei noastre. Ana se joaca cu Ionut si amandoi rad zgomotos, mama presupun ca le spune una din povestile minunate, iar tata ii zambeste sorbind-o din ochi. Poate ca aici, in casa lor, chiar sunt imparat si imparateasa, poate ca sunt menita sa mostenesc un regat. Cetatea iubirii!...
Cred in asta, cred cu tarie in noaptea asta si in ceea ce va rasari din intuneric. Poate e mult spus, dar in seara asta o mare taina mi se va revela. Sunt sigura. Incep sa tremur mai tare, de frig, de teama ca oricand ceva sau cineva ar putea sa-mi rapeasca momentul, de emotie, de frica necunoscutului ce se va lasa patruns. Te rog Maria, bunica Elena, te rog noapte, luna, stele, cer, intuneric, oricine si orice ai fi, te rog arata-mi. Doamne, cred....
Un sunet nedeslusit la inceput, un grup de litere, un cuvant. Un cuvant strapunge linistea ulitei, intunericul noptii, inima mea. Un cuvant imi strapunge sufletul. Stefan!


Va urma...

Oare inima sa ma fi dezlegat de pamant? Doamne, m-am prabusit in inima mea!

L-am vazut stand in pragul usii. Picaturi de apa i se scurgeau din parul negru. Ma privea cu ochii mari, ca si cand ar fi incercat sa-si aminteasca cine eram. Chiar asa...cine, ce eram eu pentru el? L-am privit si eu la randu-mi. Nu-l mai vazusem de doi ani, dar nu l-as fi putut uita, nu l-as fi putut uita niciodata... Hotarata sa pun capat momentului jenant dintre noi, i-am zis, "In curand vor incepe sa iasa vecinii, curiosi. Intra sau vei inunda toata scara.". Mi-a zambit, dar nu s-a miscat din loc. "Te vor intreba de unde toata apa asta?!"...iar tu, le vei raspunde "Din parul iubitului meu, din parul iubitului meu curge un rau." Cred ca ma inrosisem toata si i-am zambit stanjenita. Ce tampita, spune ceva, da-i replica aia acida, nu-l lasa sa-si dea seama. "Ai ramas acelasi...acelasi romantic incurabil". Ce tot spui, de ce ii reprosezi asta, asta te-a facut sa te indragostesti de el. Mai stii cum l-ai intalnit.... era printre primele zile de vara. Trebuia sa-ti dai licenta, si hotarata sa inveti, te-ai dus la biblioteca, iar dupa ce ti-ai umplut bratele cu carti ti-ai ales un loc retras si comod. Te-ai asezat, ai deschis una din carti, si dupa primul cuvant, l-ai auzit. Era o voce puternica si blanda in acelasi timp, clara, ce rasuna in toata biblioteca.... apoi in mintea ta, a rasunat toata ziua... Mai stii cum nu puteai uita cuvintele alea...

"Ochiul tau iubit
peste iubirile se va petrece,
abia miscîndu-si focul potolit.
Ma trag din calea clipelor acele,
launtrica-mi pustietate-o ar,
scot împotriva-mi numai vorbe grele
si-ndreptatesc cuvîntul tau amar.
Mi-e data-a despartirii sfîsiere,
de vreme ce iubirea n-o pot cere. "

Shakespeare, stiam. Ce nu stiam atunci, era ca inima incepea sa-mi tresalte. Si inca mai tresalta la fiecare sunet pe care il scoti...
Am uitat de invatat, de examene, am uitat de toate in aceea zi. Mai putin de tine. Cateva versuri imi rasunau in minte si suflet ca un ecou fara sfrasit...
M-am intors cu inima stransa a doua zi, de teama ca nu te voi mai intalni. Dar erai acolo, de data asta singur. Acum ti-am putut zari chipul caci nu mai erai inconjurat de nimeni care sa te asculte. Erai singur, cu o carte in mana. Te-am analizat tot timpul cat am stat acolo, si cred ca trecuse jumatate de zi, dar tu nu ti-ai ridicat privirea din carte. Ma gandeam ca trebuie sa fie foarte interesante acele randuri incat te-au inghitit complet. Am observat ca te-ai ridicat inainte sa-ti termini cartea si m-am hotarat sa iti las un semn. Am asteptat sa pleci, si m-am dus direct la raftul unde o lasasei. Imi amintesc si acum ca am deschis-o cu nerabdare,am rasfoit-o in speranta ca voi gasi ceva ce iti putea apartine...nimic...Am mirosit filele, coperta, crezand ca iti voi identifica mirosul...tot nimic...nu era decat parfumul dintr-o biblioteca, aceeasi mireasma comuna a cartilor vechi ce au trecut prin mii si mii de maini... M-am gandit mult ce sa scriu....voiam sa fie ceva puternic, dar sincer in acelasi timp....voiam sa te impresioneze acele cateva randuri scrise pe prima pagina a unei carti. Ti-am scris din versurile aceluias autor:

"Iubite, ia-mi iubirile, pe toate,
eşti mai bogat de le vei dobîndi?
Iubirea nu mi-o crezi iubire poate,
dar ea a ta este de cînd o ştii.

De dragul meu dacă-mi primeşti iubirea
şi-o cheltui, nu te voi fi blestemat
şi totuşi te blestem, de-i iai sclipirea
fără să ţi-o doreşti cu-adevărat!"

                     Nu e nevoie sa ceri iubirea, ea e deja aici...

                                                     Luisa

Stiam ca nu-ti va fi greu sa ma recunosti si avusesm dreptate. A doua zi erai tot acolo; eu ajunsesem dupa tine. Tin minte ca imi exploda inima de emotie, nici macar corpul nu mi-l mai puteam controla. M-am asezat, aparent linistita, ca de obicei in fotoliul meu retras, si am inceput sa citesc. Ti-am auzit pasii indreptadu-se spre locul in care ma aflam si nu am ridicat privirea pana nu ai ajuns langa mine. Ma priveai cum ma privesti si acum, cu ochii mari, si imi zambeai la fel de timid. Mi-ai spus: "Ma bucur sa te cunosc Luisa, eu sunt Alex". Apoi totul a venit de la sine. Ne-am cunoscut, ne-am indragostit si am trait cele mai frumoase trei luni din viata mea. Nu mai stiam ce e aia gravitatie, nu mai stiam de griji sau probleme, nu mai imi pasa de nimic, in afara de tine... Nu mai stiam de nimeni in afara de tine, si asta pentru ca nu mai aveam nevoie de nimeni. Ne completam perfect, aveam acelasi gusturi, aceleasi pareri, vise, principii, ne faceau placere si iubeam aceleasi lucruri. Totul era perfect... Pana intr-o dimineata cand m-ai sunat sa ne vedem, era ultima zi din vara... Simtisem ceva in vocea ta, dar nu voiam sa ma las cuprinsa de frica.
Nu voi uita niciodata ziua aia. Era inca vara, inca soare, inca era cald....inca... Vedeam toate astea... soarele, cerul senin, lumina blanda, le vedeam, dar mai simteam ceva.... vantul rece de septembrie. Un fior rece imi trecu prin tot corpul. Mi-am incheiat nasturii bluzei si  mi-am strans bratele in jurul corpului sa ma apar de frig. Ca si acum as fi avut acolo ceva ce nu trebuia pierdut, ceva de care trebuia sa am grija, ceva ce vantul mi-ar fi putut rapi. Inca o data avusesem dreptate, inca odata instinctul meu de femeie functionase.
Nu o sa uit niciodata locul ala, pentru ca acolo te-am pierdut pentru totdeauna.
Mi-ai zis: "S-a intamplat ceva cu mine. M-am trezit cu groaza ca asta a fost tot. Asta a fost povestea noastra si s-a treminat, iar eu nu mai pot face nimic. De maine e toamna. Toamna toate mor, se usuca, se scutura, iar vantul le poarta departe... Te rog, te rog, nu vreau sa se intample la fel si cu noi, nu vreau sa se usuce iubirea noastra... trebuie sa o pastram vie. Stii ca odata cu vara toate trec?..."
"Dar iubirea..."
"Sa nu uiti asta, sa nu uiti ca eu am sa te iubesc indiferent de va fi iarna, vara, primavara... De maine e toamna..."
Si ai plecat. Te-am pierdut timp de doi ani, dar oare acum, te-am regasit?... Toate astea mi-au trecut prin minte intr-o clipa. Inca mai esti aici, si inca imi mai zambesti. Apa iti curge siroaie pe fata, si daca n-as auzi ploaia pe acoperis, as putea crede ca plangi in hohote. Doamne cat mi-ai lipsit! Ti-as sari in brate, ti-as saruta gura si mainile de o mie de ori, te-as strange la piept si nu ti-as mai da drumul niciodata. Te-as primi aici daca nu mi-ar fi frica de pustiul ce vei lasa in urma. Te-as iubi din nou, te-as iubi cum nu am mai facut-o niciodata, te-as iubi cum am mai facut-o de atatea ori...te-as iubi, dar azi e toamna....
M-a prins de mana sau visez?? Nu, cunosc textura pielii, degetele, palma, mana....recunosc tot!...
"Asculta-ma. Astazi e prima zi din..."
"Da stiu, a inceput toamna..."
"Nu, ai rabdare. Am fost un prost. Mi-a fost frica, ca n-ai sa ma mai iubesti, ca n-am sa te mai pot iubi. Am crezut ca s-a schimbat ceva..."
"Nimic...totul a ramas la fel..."
"Asculta-ma.Azi e prima zi de toamna si am venit sa-ti spun ca te iubesc. Stii ca te iubesc, nu?  Te iubesc indiferent de e iarna, vara, primavara, sau toamna..."
 L-am tras de mana inauntru. L-am primit dincolo de usa sufletului meu, unde totul ramasese neschimbat.

Luă în mână o scoică și o privi. O jumătate rătăcită, purtată de valurile propriei sale vieți. "Unde i-o fi perechea...", se gândea Elza. "Se află oare pe fundul oceanului, sau se lasă purtată de curenți?... Oricum ar fi, nu mai au nicio șansă. Oricum ar fi, una din ele va dispare....va fi sfărmată de pașii lor și amestecată printre infinitele grăuncioare de nisip, sau roasă de apa sărată. Sunt condamnate să nu se mai gasească niciodată..." Pe obrajii arși de soare ai fetei se iviră două bobițe mari de rouă. Roua dimineții. Ridică capul și văzu soarele ce tocmai se înălța din apă. "Până și lacrimile sunt mai sărate aici", și le șterse c-un zâmbet, iar, pentru o clipă, simți cum reînvie speranța. Clipă amăgitoare. Lumina strălucitoare a soarelui o orbi, si uită să mai privească cerul, căci nori grei se apropiau cu repeziciune.
Își aminti de scoica ei. Era sigură că acea bucată moartă de calcar adăpostise odată o perlă. "Ce lucru ciudat! Cândva bucata din palma mea a format un întreg. A fost o ființă vie, iar înăuntrul ei a crescut o comoară."
Se duse brusc cu gândul la Victor. Îi oferise și el odată o perlă. Cândva îi jurase iubire eternă și îi pusese în palma o bobiță neagră, strălucitoare. "De acum e a ta, iți apartine. Poți face ce vrei cu ea, să știi numai că are mare valoare. Ți-o ofer ca legământ al jurământului nostru." De atunci Elza o purtase, vreme de cinci ani, la gât, atârnată de un șir de argint. O considera întradevar o comoară, însă numai pentru valoarea ei sentimentală. Își duse instinctiv mâna la gât. Nu mai era acolo. Lanțul se rupse, legământul se rupse. Comoara fusese înapoiată.
" Ce mi-ar plăcea să găsesc și eu una, să am propria mea comoară și să o pot oferi cui aș vrea. Numai iubirea poate înfăptui o asemenea minune. Numai simbioza dintre două ființe poate face dintr-un grăunte de nisip o perlă. Ce lucru minunat!" Strânse scoica în palmă și se hotărî s-o păstreze. Va avea grijă de ea, va avea grijă să nu fie sfărmată sau ruptă în bucăți. Va avea grijă așa cum avusese de propriul suflet. Iar într-o zi, într-o zi iși va găsi comoara....

Timpul care a fost înapoi

E acum înainte

Cine are certitudinea timpului? Cine poate ști cu adevărat că timpul său e cel corect? Cine are siguranța clipei și cine se teme de neprevăzutul ei? Cine poate ști ce e timpul și ce aduce el? Se spune că timpul nu e decât o unitate de măsură dată oamenilor pentru a-și putea controla viața. Că nu conteaza, că el nu există cu adevărat. Dar dacă nu există, de ce ne schimbă? De ce schimbă principii, legi, oameni, vieți?
Timpul ne alege pe noi. Oamenii nu au nicio putere în fața timpului. De ce e crud și nu ne lasă pe noi să decidem? De ce nu putem alege timpul în care ne-am dori să trăim?

Mă trezesc cu ochii pironiți în tavan. A fost un vis sau prezentul îmi joacă feste? Îmi desprind privirea și încep să caut prin întuneric, ghidându-mă după ticăitul ceasului. Timpul nu vrea să se arate... Ma întorc iar la tavan. Imaginea nu a dispărut, o vad la fel de fel de clară ca acum câteva minute, ore, cine știe?... Chipul bunicii. Ochii senini și mari, ridurile șterse din jurul gurii, buzele ce se ridică mereu într-un zâmbet. Dar nu, nu e bunica. E altcineva, care îi seamănă, iar persoana aceea sunt eu.

Închid ochii și mă văd aruncată în trecut. Un timp în care eu n-am existat, dar pe care îl cunosc atât de bine. Ma simt legată de trecutul bunicii. Mă văd în ea. Mă văd trăind viața ei, în timpul ei. Simt că mi-a răpit existența; că într-o secundă de neatenție a venit și mi-a luat locul ce îmi era rezervat. Că drept pedeapsă, ca urmare a neglijenței mele, am fost aruncată în cea mai mizerabilă celulă, prezentul.  Nu pot face nimic, nu pot ieși din ea. Dar nici nu vreau să se deschidă ușa. Nu pot renunța la celula mea. Precum detinuții ce iși petrec o viață în închisoare, iar cu o zi înainte de libertate, aleg să ramână acolo pe veci, și-și pun streangul de gât. N-am să fac asta. Poate că îmi este mult mai teamă decat acei deținuți, dar n-am să aștept niciodată să se deschidă ușa, și nici n-am să las teama să mă acopere. Am să acopar eu pereții celulei, am să-mi imaginez că sunt în altă celulă, în fiecare zi alta. Am să fiu acolo unde voi dori. Și voi căuta până o voi găsi.

Pot spune că am găsit ceea ce căutam? E trecut de miezul nopții și sunt în casa bunicii, în viața ei. Viața după care am tânjit dintotdeauna. E o armonie pe care nu o poate distruge nimeni. Mă simt acasă. Casa bunicii, casa mamei, camera bunicii, camera mamei... Pereții, patul, tablourile, biroul cel vechi, dacă ar putea vorbi aș încremeni aici pe vecie. Dar nu am decât fotografiile și poveștile bunicii. Fotografiil în care îi regăsesc pe toți, și îi privesc, și ei mă privesc, și ne zâmbim unii altora...

Bunica, nu-i port ciudă bunicii, din contră, o admir. Îi admir mai ales poveștile. Mă întreb cum va fi atunci când ea va dispare? Va lua cu ea totul? Nu-mi pot imagina viața fără această lume. Deocamdată bunica doarme, îi aud respirația din camera ei. E liniște... Ascult ceasul cel vechi pe care nimeni, în afară de noi două, nu-l poate asocia somnului...

"Era dimineață... o zi frumoasă de sfârșit de rouă, cu adevărat frumoasă..."

1966

"Adriana are o noua pasiune...", sopteau apropiatii. Familia, colegii, prietenii, toti credeau ca fata si-a dezvoltat un nou sentiment. Toti credeau ca o cunosc. E adevarat, obisnuia sa  faca asta. Se indragostea in fiecare luna de alt baiat. Credea ca-l iubeste, suferea, si apoi tot atat de repede il uita.
Adriana nu era o fata usoara, din contra era mult prea timida. Dragostea asta a e ei era un fel de masca. O arma impotriva timiditatii. Niciodata nu ajunsese la mai mult de cateva vorbe si priviri cu acei baieti. Traia in propria lume, si desi niciodata nu ar fi recunoscut, ii facea placere, era un mod usor de a trai. Visa cu ochii deschisi. Se imagina iubind si fiind iubita. Se vedea alaturi de toti acei barbati, se inchipuia in fel de fel de ipostaze. Se vedea sotie, amanta, iubita, calatorind prin toata lumea la bratul barbatului iubit, sau stand acasa si asteptandu-l.
Se simtea insemnata si importanta atunci cand isi destainuia fiecare "noua pasiune". Folosea cuvinte mari, expresii intalnite in cartile ei preferate. Marturisea prietenilor ca iubeste, si ca iubirea o ucide. Ca nu mai e ea, nu mai poate dormi, nu mai poate citi sau manca. Nu mai iesea la petreceri, sau la plimbari. Si nu accepta decat pe cei apropiati alaturi. Stia in sufletul ei ca nu e decat o ieftina piesa de teatru. Stia ca daca ar vrea, ar putea fi fericita. Ar putea uita de el, dar atunci ar ramane singura. Atunci ar fi inceput sa se simta prost fata de prietenele ei care aveau mereu cate o poveste noua.
Cand se plictisea, renunta la povestea ei. Se considera nefericita, parasita. Pana cand aparea un alt idol. Asta au fost barbatii din viata ei. Idoli, demoni. Statui la picioarele carora "isi punea viata". "I-as oferi tot, as renunta la tot pentru el, numai sa stiu ca ma iubeste..."
Pana cand l-a intalnit pe el. A stiut atunci ca nu mai e o gluma.  Si-a dat atunci seama ca incepea sa-l iubeasca; cu fiecare zi care trecea, mai mult. Speriata, a vrut sa renunte, sa nu-l mai iubesca, dar era deja prea tarziu. De data aceasta, ea era cea prinsa, ea era victima din plasa. Capcana iubirii. Inca se mai zbate acolo. Inca il iubeste. A tecut un an, si ea inca il mai iubeste.
Toti cred ca o cunosc. Toti susotesc pe la colturi. "O noua pasiune". Nimeni nu stie ca iubirea ei e veche, ca iubirea ei e IUBIRE. Nimeni nu stie ca numai auzindu-i numele simte un gol in stomac, nimeni nu stie cum o face sa tremure la simpla lui prezenta, sau cum nu-si gaseste cuvintele cand i se afla in fata. Nimeni nu-i cunoaste sentimentele, dorintele. Pentru ca, de data asta, Adriana, nu a mai spus nimic. Nu a mai avut nimic de marturisit. Il iubea si atat. Era ceva definitiv, nu putea schimba asta. Era intr-adevar fericita si nenorocita....

Remember me

E noapte. Cateva luminite se strecoara curajoase printre jaluzelele dese si-ti lumineaza chipul. Farurile masinilor ce trec usor sau grabite. Suntem in New York la ultimul etaj al unui bloc. Nu ne aflam nici in centru, nici la periferie. Suntem exact unde ne este locul. Sunt exact unde trebuie sa fiu. Langa tine. Vreau sa fii langa mine.

Aseara te-am privit toata noaptea dormind. Nu ma puteam dezlipi de chipul tau. Dimineata m-ai trezit cu acorduri de chitara si clatite. Asta e viata perfecta, si fiecare om ar trebui sa aiba sansa s-o gaseasca.

Tu m-ai gasit primul. N-am vrut sa te vad. Imi pareai arogant si ciudat. Nu esti ciudat, esti special. Ma iubesti. Ai insistat si mi-ai aratat ce ai acolo. Mi-ai aratat cine esti si cum traiesti. M-ai lasat sa descopar pana si povestile ce le tineai bine ascunse. M-ai adus in viata ta, in apartamentul tau. Mi-ai oferit din toate o jumatate. Apartamentul nostru, locul nostru, are o viata. Camerele sunt vechi si pline de chestii nefolositoare, dar in asta consta frumusetea. Orice spatiu inchis si incarcat m-ar apasa, dar aici toate fac parte din mine.

Ma simt ca intr-o biblioteca, caci la tine toate spun povesti. Peretii, fotoliile, scaunele, masa, canapeaua, patul, rafturile indesate cu carti. Ai foarte multe carti. Fetelor le plac chestiile siropoase, iar tu imi spui ca n-ai mai citit nimanui pana acum. Poate ca esti putin ciudat.

Dupa-amiaza ne-am petrecut-o pe acoperis. "Citeste-mi ceva", ti-am spus. "Te rog, citeste-mi ceva". Ai inceput sa-mi reciti "Te iubesc, iar dragostea pe care ti-o port transforma orice alta viata in minciuna". Te-am crezut.

Ne iubim mult. Facem sex in fiecare zi, facem sex de doua ori pe noapte. Ne-am iubit in fiecare coltisor al acestor camere.
"Promite-mi ca nu vom pleca niciodata de aici. Promite-mi ca apartamentul asta nu va mai apartine niciodata, nimanui. Aici e viata noastra, iar viata ne apartine. Poate ca odata cu timpul majoritatea isi doresc schimbari. Poate ca toti cauta conditii mai bune. Eu nu, eu sunt altfel, noi suntem altfel. Ce am aici e perfect si nu vreau sa se schimbe nicicand".

"Promit ca am sa te iubesc. Promit ca nu o sa se schimbe nimic. Peste 10, 20, 50 de ani vom fi tot aici. Vom face sex la fel de des, vom manca aceleasi clatite, iti voi canta in aceleasi dimineti, si ne vom bea la fel cafeaua pe balcon, vom admira acelasi apus de pe acoperis, si vei trage la fel de disperata dupa lumina, de aceleasi jaluzele. Te iubesc, iar asta nu se va schimba".

Mi-ai promis, dar nu ai avut de ales. Pentru prima oara ai promis si nu te-ai tinut de cuvant. M-as incuia in aceste camere, asa cum m-ai incuiat tu ,de la inceput, in suflet. Stiu, am vrut sa raman aici pentru totdeauna, dar am vrut alaturi de tine. Acum aproape ca nu mai pot respira, iar peretii spun povesti mult prea dureroase.

Amprentele nu raman imprimante in viata noastra. Asta e adevarat pentru toata lumea.
Atunci de ce nu pot ramane aici? Mi-e aproape imposibil, dar trebuie sa plec. Trebuie sa te incui si sa arunc cheia aici, unde stiu ca nu ma mai intorc...

Ma numesc Elena si simt ca am pierdut ceva. M-am nascut in 1922. Am trait decent, intr-o familie mica dar stransa. Nu ii aveam decat pe ai mei, caci am fost singurul lor copil. Dragostea care, in acele timpuri, se impartea intre 3-4 copii, eu am primit-o intreaga. Mie imi ofereau tot ce aveau, in mine si-au pus toate visele lor neimplinite.Pot spune deci ca am avut o copilarie linistita, fericita chiar. Primeam, si ofeream la rand. Si eram dispusa sa le implinesc visele. Nu cunoscusem haosul, dezechilibru. Asa ca ce as fi putut pierde?
Mi-am pierdut adolescenta, mi-am pierdut viata, m-am pierdut in istorie. Aveam 17 ani cand a izbucnit cel de-al Doilea Razboi Mondial. Nu mai am nicio dovada despre originile mele, despre copilarie. Nicio amintire palpabila.  Nici macar casa in care am locuit nu mai exista. Razboiul mi-a furat-o si, odata cu ea mi-a furat si familia. Am ramas singura, fara nicio urma a existentei mele anterioare. E ca si cum as fi iesit din timp, ca si cum n-as fi existat. As fi putut spune ca m-am nascut a doua oara, dar nu e asa. Timpul m-a ucis, m-a rapit. M-am trezit singura, fara familie, fara adapost, fara urma de echilibru. Eram inconjurata de ruine, atat la propriu cat si la figurat. Avem 17 ani si ma simteam ca la 30. Asta mi-am pierdut, adolescenta. N-am apucat sa gust nimic din acele vise, iubiri fulgeratoare sau tematoare, impliniri, dezamagiri, indrazneli. Nimic. Am avut insa indrazneala de a supravietui, si am reusit.
 M-au primit ca sora medicala intr-un spital. De acolo am ajuns in casa medicului de care apartineam. Imi placea ceea ce faceam, eram priceputa, iar munca ma rapea prezentului. Intr-o zi, Mircea, seful meu, m-a intrebat daca as putea sa-l ajut. Asa am ajuns in casa lui, zi de zi. Trebuia sa-i ingrijesc fratele bolnav. Am inceput cu timpul sa fac parte din familie.
Situatia lui Victor, fratele, se imbunatatise, si prevedeam clipa cand Mircea imi va multumi. Imi parea rau, nu pot nega, dar facea parte din mersul firesc al lucrurilor. N-a fost sa fie, sau poate, mai bine zis, asa a fost sa fie.
Intr-o dimineata, cand tocmai sosisem la Victor, Mircea m-a oprit in gradina, si m-a intrebat daca vreau sa-i fiu sotie. Aveau o gradina imensa, incarcata de trandafiri. Si trandafirii erau infloriti. Si privirea lui Mircea inflorea. Numai eu ramasesem constanta. Nu-l iubeam, dar ma obisnuisem cu el, cu casa, cu acele locuri. Aveam nevoie de sprijin si caldura unui camin. Asa ca am acceptat. A  fost o nunta simpla, mai mult grabita, caci razboiul inca nu trecuse.
 Mi-a fost teama de el, de obligatiile unei femei. Nu stiam nimic si nici nu avea cine sa ma invete. Dar Mircea avea rabdare si era dispus sa imi arate orice. El m-a invatat cam tot ce stiu. Langa el am crescut. Ulterior, mi-am dat seama cat de mult ma iubea, dar eu nu l-am putut iubi atunci. Desi nu erau decat 3 ani diferenta intre noi, eu l-am privit mereu ca pe un tata. In el s-a intruchipat copilaria mea, in el mi-am regasit adolescenta, caci nu aveam decat 19 ani. Mircea mi-a oferit totul, Mircea a fost pentru mine totul.
Odata cu timpul a trecut si razboiul, odata cu timpul lucrurile au inceput sa se aseze. Ajunsesem sa ma "rematurizez" si sa-i port din ce in ce mai mult respect sotului meu. Iar respectul s-a transformat in dragoste. Nu am apucat sa-l iubesc decat 5 ani, soarta mi l-a rapit. Timpul imi rapea iar viata.
Daca la 17 ani am fost puternica, la 29 ma simteam infranta. Dar Mircea a mai facut un ultim gest de generozitate. A lasat pe lume toata lumina si toata iubirea cu care ma inconjura. Mi-a oferit cel mai valoros dar. Mi-a lasat un copil. Cred ca asta m-a salvat. Daca nu ar fi fost acel copil, daca nu ar fi avut ochii si glasul lui, nu cred ca as fi putut continua. Stiu sigur ca a vazut de acolo, de sus, toata iubirea mea. Si  a vazut cum iubirea asta s-a indreptat spre copilul nostru. Azi Ioana e "om mare", a crescut. Ioana are copii la randul ei. Cred ca am reusit sa-l fac fericit pana la urma, ca i-am multumit pentru tot. Cred ca ma asteapta acolo, implinit si senin, ca de obicei. Nu-mi ramane decat sa ma duc...

Azi Ioana are copii. Azi bunica nu mai e.... Bunica s-a dus....
Am gasit aceste randuri pe foile unui caiet ingalbenit din sertarul bunicii. Singurul sertar in care, copil fiind, nu aveam voie sa umblu. Nu am vrut sa fiu indiscreta. Mi-a fost doar dor de bunica. Si venisem s-o caut. Am stat in camera, i-am privit lucrurile, si mi-am adus aminte de sertar. Am indraznit sa-l deschid. Si am regasit-o pe bunica....

sper doar, ca intr-o buna zi, sa am ocazia sa-ti spun ca-mi pare rau. atat. a trecut ceva timp de atunci, si odata cu trecerea lui, ai capatat un loc. poate cel mai important loc pe care l-a avut, pana acum, in viata mea, un barbat. poate par absura, sau prefacuta, dar asta e adevarul. niciodata n-as putea sa-ti justific, caci pana si mie imi vine greu sa-mi recunosc. dar asta e alta slabiciune de-a mea...
chiar daca iti par indiferenta si rece, ma gandesc din ce in ce mai mult la trecut. vreau doar sa afli ca e cel mai apasator regret pe care-l am. ca nu ne-am acordat o sansa, ca nu ti-am acordat o sansa. nu ti-am dat ocazia sa ma cunosti, nu am vrut sa te cunosc. poate cunoscandu-te as fi ajuns sa te iubesc, poate cunoscandu-ma nu mai mai fi iubit, sau poate cine stie, am fi fost si azi legati. am fost proasta, si m-am speriat. am fost o copila. abia acum mi-am dat seama ca nu aveam de ce sa ma tem, ca erai dispus sa ai rabdare.
au fost scurte si iuti momentele noastre, dar am avut de toate. aveam o temelie adanca, dar n-am vrut s-o vad. am darmat-o printr-un orgoliu, si odata cu ea am imprastiat toate materialele. nu numai ca te-am lasat singur sa faci curatenie, dar am distrus totul. dezamagit, le-ai aruncat pe toate in foc. azi ma plimb printre ruine. e pustiu, iar tu ai disparut de mult. am ramas doar eu si gropile ce adaposteau, odata, temelia. ce castel s-ar fi inaltat acolo, ce foc mistuitor....
poate citind aceste randuri te vei regasi, sau poate nici macar nu vrei trece pe aici. nu asta ma intereseaza. nu vreau sa ma justific, nici nu caut sa ma intelegi. vreau doar sa-ti spun, ca in spatele acestei masti pe care o port in fata ta, zi de zi, se ascund regrete...

abandon sau izbanda?

iti urasc zambetul ala idiot si crispat pe care mi-l arunci la fiecare "buna". la asta se rezuma relatia noastra. la un simplu salut, un zambet fortat si privirea mea tampa.
nu mai stiu ce-am aici, nu mai stiu cine sunt, ce vreau. m-am prostit. nu mai dorm, nu mai traiesc, nu pot sa ma mai bucur de nimic. nu mai simt nimic in afara de tine. esti prezent zi si noapte, caci sufletul mi-e gazda. iar tu, asemenea parazitilor te hranesti. e din ce in ce mai putina viata acolo, cat despre forta ai supt-o toata.
ma simt framantata intr-un vartej. sunt clipe cand vantul se potoleste si ma vad afara, eliberata, curata. momentele cand uit de tine. apoi incepe si mai tare, se invarte din ce in ce mai puternic. atunci nu mai pot respira, iar ura pentru ea creste, se alimenteaza cu fiecare sageata pe care mi-o arunca in inima. ii zambesc frumos, caci nu vreau sa te ranesc. mi-e mila de ea, mi-e mila de tine. doar crezi ca o cunosti, doar crezi ca poarta ce ai tu nevoie. nu i-ai vazut niciodata zambetul veninos, m-ar ucide daca ar putea. si uite-ma inca aici, inca rezist, si o voi face doar ca sa o vad infranta. recunosc, n-am urat pe nimeni asa cum o urasc pe ea.
o urasc pentru ca e falsa, cinica.
pentru ca nu si-ar recunoaste niciodata gandurile necurate.
pentru ca la ea totul e bine si frumos.
pentru ca-si ascunde amaraciunea in zambete ce nu dureaza mai mult de-o secunda.
pentru ca eu te iubesc, iar ea nu.
pentru ca eu nu te-as rani niciodata, in schimb ei nu i-ar pasa.
pentru ca mi-e frica si nu stiu cum sa fac, iar ea sta cu plasa intinsa, asteptandu-te sa cazi. pentru ca nu te pot lasa. pentru ca tu nu-i poti vedea plasa, in schimb eu pot.
si iar ma rapeste deznadejdea. daca totusi va meritati unul pe altul? amandoi va hraniti de pe urma celorlati. daca nu trebuie sa fac decat nu pas, si-am iesit? daca as uita de ea? daca te-as lasa in urma si m-as desprinde? daca nu mi-ar mai pasa?....

fa-ma sa te urasc, caci de la dragoste la razboi nu e decat un pas. un pas, atat mai avem. se umple paharul, si cineva trebuie sa renunte, inainte sa ne rapeasca puhoaiele. un imbold si renunt fericita.
altfel nu pot...