Cam asa arata rucsacul pe care trebuie sa-l port in spate o saptamana. La 13.51 am tren ce ma va duce direct in Muntii Apuseni. 8 zile de cort, urcat pe munte, supa la ceaun, conserve, trasee, carat bagajul in spate, si asa mai departe....
Revin cu poze:*:*:*;))
Wish me luck:D

Am facut din tine steaua polara a vietii mele

Infinitul ma culesese din lumea de jos. Tinandu-ma intre faldurii lui, dansa, iar parul lui despletit imi acoperea ochii, fata si intregul trup. Totul se amesteca, ce e inainte si ce e inapoi, estul si vestul, aproapele si departele sunt totuna. Inchisoarea mea s-a sfarmat. M-am eliberat de rusine, de teama si de corsetul relatiilor sociale. Numai iubirea, necucerita de timp, arde ca o stea polara in coltul intinderii nemarginite. Ea ma conduce, ea ma va indruma peste ocean....

Ingaduie-mi sa plutesc departe, acolo unde-mi zboara visul. Este un loc, niciunde, unde totul se sfarseste; fara  sperante, fara vorbe, fara voce, fara sunet, fara calatori osteniti, pe o carare goala, fara nastere, fara moarte, fara trup, fara noapte, fara zi si fara zori in acel vid....

De ce asa? De ce imi faci asta? Ma hotarasem sa te uit, ma resemnam cu gandul ca nu putem hotari pe cine iubim. Am acceptat ca inima ta nu ma poate iubi...

Poti simti speranta crescand in tine? O poti simti cum urca spre inima? Stii ca daca ajunge acolo nu mai ai ce face? Stii ca se incolaceste in jurul inimii tale precum o planta agatatoare? Vrejul fermecat. De el se agata cuvintele tale. Spui ca ma iubesti? Iti poate fi indiferenta persoana pe care o iubesti? Nu te juca folosind cuvinte. Aici nu e vorba decat de  orgoliul tau...odata hranit vei dispare. Iar eu sunt cea care raman cu o inima ranita, eu trebuie sa suport cicatricile, eu trebuie sa o vindec, singura, eu trebuie sa tai vrejurile . Poate ar trebui sa incep cu radacina, insa mi-e frica de golurile ce-ar ramane acolo...
Eu sunt cea care te iubeste, eu sunt cea careia ii pasa. Si nu, nu sunt bine...
Tu vii, pui apa la radacina si planta creste. O simt cum se apropie, si atunci, inainte sa se incolaceasca in juru-mi, atunci vreau mereu sa o opresc. De cate ori am vrut sa-ti spun "te iubesc". De cate ori mi-am inghitit cuvintele. Poate daca as avea putin timp, poate daca mi-ai arata ca merita...
Iar inima, saraca devine din ce in ce mai slaba. De cate ori o vei mai resuscita?? Intr-o zi va ceda, intr-o zi totul se va termina.
Ce va fi, cum va fi? Vom merge impreuna, mana-n mana, sau ne vom ocoli? Te rog nu distruge tot.

Obisnuiam sa ma intreb uneori de ce mi-a fost dat sa traiesc o asemenea intamplare fara urmari. Acum vad ca ea n-a avut nici inceput, nici sfarsit. Stelele sunt stralucitoare, ele au fost martore ale suferintelor unor oameni fara de numar, intocmai cum astazi ma urmaresc pe mine. Stelele imi cheama intreaga fiinta. Ma simt de parca n-as fi aici, dar mai sunt inca aici. As putea sa plec vreodata in alta parte?


eu tu si restu....

Timpul care a fost înapoi

E acum înainte

Cine are certitudinea timpului? Cine poate ști cu adevărat că timpul său e cel corect? Cine are siguranța clipei și cine se teme de neprevăzutul ei? Cine poate ști ce e timpul și ce aduce el? Se spune că timpul nu e decât o unitate de măsură dată oamenilor pentru a-și putea controla viața. Că nu conteaza, că el nu există cu adevărat. Dar dacă nu există, de ce ne schimbă? De ce schimbă principii, legi, oameni, vieți?
Timpul ne alege pe noi. Oamenii nu au nicio putere în fața timpului. De ce e crud și nu ne lasă pe noi să decidem? De ce nu putem alege timpul în care ne-am dori să trăim?

Mă trezesc cu ochii pironiți în tavan. A fost un vis sau prezentul îmi joacă feste? Îmi desprind privirea și încep să caut prin întuneric, ghidându-mă după ticăitul ceasului. Timpul nu vrea să se arate... Ma întorc iar la tavan. Imaginea nu a dispărut, o vad la fel de fel de clară ca acum câteva minute, ore, cine știe?... Chipul bunicii. Ochii senini și mari, ridurile șterse din jurul gurii, buzele ce se ridică mereu într-un zâmbet. Dar nu, nu e bunica. E altcineva, care îi seamănă, iar persoana aceea sunt eu.

Închid ochii și mă văd aruncată în trecut. Un timp în care eu n-am existat, dar pe care îl cunosc atât de bine. Ma simt legată de trecutul bunicii. Mă văd în ea. Mă văd trăind viața ei, în timpul ei. Simt că mi-a răpit existența; că într-o secundă de neatenție a venit și mi-a luat locul ce îmi era rezervat. Că drept pedeapsă, ca urmare a neglijenței mele, am fost aruncată în cea mai mizerabilă celulă, prezentul.  Nu pot face nimic, nu pot ieși din ea. Dar nici nu vreau să se deschidă ușa. Nu pot renunța la celula mea. Precum detinuții ce iși petrec o viață în închisoare, iar cu o zi înainte de libertate, aleg să ramână acolo pe veci, și-și pun streangul de gât. N-am să fac asta. Poate că îmi este mult mai teamă decat acei deținuți, dar n-am să aștept niciodată să se deschidă ușa, și nici n-am să las teama să mă acopere. Am să acopar eu pereții celulei, am să-mi imaginez că sunt în altă celulă, în fiecare zi alta. Am să fiu acolo unde voi dori. Și voi căuta până o voi găsi.

Pot spune că am găsit ceea ce căutam? E trecut de miezul nopții și sunt în casa bunicii, în viața ei. Viața după care am tânjit dintotdeauna. E o armonie pe care nu o poate distruge nimeni. Mă simt acasă. Casa bunicii, casa mamei, camera bunicii, camera mamei... Pereții, patul, tablourile, biroul cel vechi, dacă ar putea vorbi aș încremeni aici pe vecie. Dar nu am decât fotografiile și poveștile bunicii. Fotografiil în care îi regăsesc pe toți, și îi privesc, și ei mă privesc, și ne zâmbim unii altora...

Bunica, nu-i port ciudă bunicii, din contră, o admir. Îi admir mai ales poveștile. Mă întreb cum va fi atunci când ea va dispare? Va lua cu ea totul? Nu-mi pot imagina viața fără această lume. Deocamdată bunica doarme, îi aud respirația din camera ei. E liniște... Ascult ceasul cel vechi pe care nimeni, în afară de noi două, nu-l poate asocia somnului...

"Era dimineață... o zi frumoasă de sfârșit de rouă, cu adevărat frumoasă..."

1966

"Adriana are o noua pasiune...", sopteau apropiatii. Familia, colegii, prietenii, toti credeau ca fata si-a dezvoltat un nou sentiment. Toti credeau ca o cunosc. E adevarat, obisnuia sa  faca asta. Se indragostea in fiecare luna de alt baiat. Credea ca-l iubeste, suferea, si apoi tot atat de repede il uita.
Adriana nu era o fata usoara, din contra era mult prea timida. Dragostea asta a e ei era un fel de masca. O arma impotriva timiditatii. Niciodata nu ajunsese la mai mult de cateva vorbe si priviri cu acei baieti. Traia in propria lume, si desi niciodata nu ar fi recunoscut, ii facea placere, era un mod usor de a trai. Visa cu ochii deschisi. Se imagina iubind si fiind iubita. Se vedea alaturi de toti acei barbati, se inchipuia in fel de fel de ipostaze. Se vedea sotie, amanta, iubita, calatorind prin toata lumea la bratul barbatului iubit, sau stand acasa si asteptandu-l.
Se simtea insemnata si importanta atunci cand isi destainuia fiecare "noua pasiune". Folosea cuvinte mari, expresii intalnite in cartile ei preferate. Marturisea prietenilor ca iubeste, si ca iubirea o ucide. Ca nu mai e ea, nu mai poate dormi, nu mai poate citi sau manca. Nu mai iesea la petreceri, sau la plimbari. Si nu accepta decat pe cei apropiati alaturi. Stia in sufletul ei ca nu e decat o ieftina piesa de teatru. Stia ca daca ar vrea, ar putea fi fericita. Ar putea uita de el, dar atunci ar ramane singura. Atunci ar fi inceput sa se simta prost fata de prietenele ei care aveau mereu cate o poveste noua.
Cand se plictisea, renunta la povestea ei. Se considera nefericita, parasita. Pana cand aparea un alt idol. Asta au fost barbatii din viata ei. Idoli, demoni. Statui la picioarele carora "isi punea viata". "I-as oferi tot, as renunta la tot pentru el, numai sa stiu ca ma iubeste..."
Pana cand l-a intalnit pe el. A stiut atunci ca nu mai e o gluma.  Si-a dat atunci seama ca incepea sa-l iubeasca; cu fiecare zi care trecea, mai mult. Speriata, a vrut sa renunte, sa nu-l mai iubesca, dar era deja prea tarziu. De data aceasta, ea era cea prinsa, ea era victima din plasa. Capcana iubirii. Inca se mai zbate acolo. Inca il iubeste. A tecut un an, si ea inca il mai iubeste.
Toti cred ca o cunosc. Toti susotesc pe la colturi. "O noua pasiune". Nimeni nu stie ca iubirea ei e veche, ca iubirea ei e IUBIRE. Nimeni nu stie ca numai auzindu-i numele simte un gol in stomac, nimeni nu stie cum o face sa tremure la simpla lui prezenta, sau cum nu-si gaseste cuvintele cand i se afla in fata. Nimeni nu-i cunoaste sentimentele, dorintele. Pentru ca, de data asta, Adriana, nu a mai spus nimic. Nu a mai avut nimic de marturisit. Il iubea si atat. Era ceva definitiv, nu putea schimba asta. Era intr-adevar fericita si nenorocita....

Incepuse intr-adevar sa se resemneze; nu sa-l piarda - caci lucrul acesta nu si-l putea imagina - ci sa sufere. Ea socotea dragostea dupa cele dintai valuri de voluptate, ca un destin pe care trebuie sa-l primeasca. Se simtea fericita iubind si fiind iubita, dar si foarte nenorocita.

Simti atunci ca anii pierduti nu se mai intorc; ca niciodata lucrurile nu vor mai fi aceleasi. Nici veselia de atunci nu o va mai cunoaste. Nici dragostea stupida pentru el nu o va mai putea aprinde vreodata.

De ce au oamenii nevoie de raspunsuri? Banuiesc ca, printre altele, pentru ca, fara un raspuns, aproape indiferent care ar fi acesta, intrebarea in sine poate parea curand stupida.

O sa treci peste asta... Cliseele sunt cele care ne fac atata rau. Sa pierzi pe cineva pe care-l iubesti inseamna sa-ti schimbi viata. N-o sa treci peste asta, pentru ca asta e chiar fiinta pe care ai iubit-o. Durerea se opreste, apar oameni noi, insa rana nu se mai inchide niciodata. Cum ar putea?
Aceasta gaura din inima mea are forma ta, si nimeni altcineva n-o va putea umple vreodata. Si de ce ar vrea s-o faca?

Nu!

Nu vreau sa-mi mai sacrific iubirea. Nu vreau sa mai sacrific nimic. Nu vreau sa-ti fiu prietena. Nu vreau sa-ti fiu aproape decat la rau. Nu vreau sa vii sa-mi vorbesti despre ea, sa-ti imparti fericirea cu mine. Daca nu sunt eu cea care te face fericit nu mai vreau nimic. Nu vreau sa te felicit pentru faptul ca in sfarsit ai reusit sa o "cuceresti". Nu fi las, tu n-ai facut nimic. Ai asteptat-o in tot acest timp, timp in care eu n-am fost decat nisipul din clepsidra. Eu am mascat trecerea timpului. Ai uitat ce asteptai, te-ai concentrat doar asupra nisipului. Nu voiai decat sa se scurga. Si acum ca n-a mai ramas nimic, vei pastra clepsidra. O vei pastra asa cum pastrezi un prieten din copilarie, uitat undeva intr-un colt al sufletului. Ei bine eu nu vreau sa fiu pusa la pastrare. Nu vreau sa fiu acolo, si nici sa va vad. Nu vreau sa te vad la picioarele ei, nu vreau sa te vad implorand iubire. Nu pot alege pentru tine, insa eu sunt libera. Eu te-as putea iubi. As putea...
Eu nu sunt o simpla clepsidra, un obiect pe care sa il poti muta de colo-colo. Nu ma poti rasturna de cate ori ai chef...
Daca ai sparge sticla si nisipul s-ar imprastia.... atunci te-as putea iubi...

Nu fi prostut, timpul nu inseamna timp, nisipul e iubire. Nu poti sa vezi nimic? Chiar nu-ti dai seama? Sticla ascunde comori. Sticla e transparenta, trebuie doar sa stii s-o privesti...

Iubirea e simpla, oamenii o incurca. Cred ca oamenilor le este frica sa iubeasca, sa se lase descoperiti. In iubire, ratiunea nu-si are locul. Daca nu ai ratiune nu esti un om complet, esti un nebun. Sa innebunim cu totii!

- Am sa-ti spun o poveste. Un mare vrajitor, vrand sa distruga un regat, a turnat o bautura vrajita in putul de unde beau toti locuitorii lui. Oricine bea din apa aceea innebunea. A doua zi de dimineata, a baut din ea toata populatia si toti si-au pierdut mintile, afara de rege, care avea un put doar pentru el si pentru familia lui, la care vrajitorul nu putea sa ajunga. Alarmat, regele a incercat sa tina in frau poporul, luand o serie de masuri de siguranta si de sanatate publica: dar politaii si inspectorii bausera si ei din apa otravita si socoteau ca deciziile regelui erau o absurditate, hotarand sa  nu le respecte cu niciun chip.

Disperat, regele a fost de acord sa abdice, dar regina l-a oprit, zicand: Sa mergem acum si noi pana la fantana si sa bem din ea. Astfel vom fi si noi la fel ca ei.

Zis si facut: regele si regina au baut din apa nebuniei si tara a trait mai departe in pace, desi locuitorii ei se comportau in chip foarte diferit de vecinii lor.

Oameni care au baut din acelasi put…

Poti sa ma judeci, sau nu, dar niciodata nu mi-am spovedit iubirea. Poti sa ma crezi, ori nu, dar te-am iubit. Vezi, am avut dreptate, ramas bun... Aici a fost punctul in care ne-am despartit, si acela a fost modul meu de a-mi lua la revedere. Am sters toate regretele. Am facut tot ce s-a putut face, ti-am lasat semne pretutindeni. Spune-mi, nu le-ai vazut sau nu ai vrut sa le vezi?

Poate ca am gresit, poate ar fi trebuit sa te las pe tine sa decizi, dar am stiut ca nu exista decat un drum. Separati sau impreuna. Am stiut ca la capatul lui, ne despartim. Am stiut, si n-am vrut sa accept. Am crezut ca se va deschide inca o portita, si inca una, si inca una....pana cand?

Am avut dreptate. Nu mi-am rostit iubirea, dar ti-am pus-o pe tava. Cred ca nici macar nu ti-a pasat. Aveam nevoie de intrebari nu de povesti.

Am crezut ca odata cu timpul te voi uita. M-am inselat. Lipsa iti alimenteaza prezenta. Esti mereu cu mine, indiferent de ce fac, sau de locul in care ma aflu. Numeste-o iubire, numeste-o obsesie, nu-mi pasa. Nu vreau decat s-o vezi. Nu vreau decat sa recunosti ca te mai poate iubi si altcineva in afara de ea. Ti-am spus odata ca ascund comori, poate ca nu am glumit. Poate ca nici nai nevoie de harta, daca ai avea putin curaj…

Imi reprosezi ca stau si astept. Daca fac “fapte marete” nu ma recunosti. A fost maret, sau a fost slabiciune? Las asta la alegerea ta. Pentru mine a fost esential, a fost ca o ultima impartasanie. Aveam nevoie de ea ca sa ma pot desprinde. M-am desprins sau inca ma aflu intre lumi? Infernul nu e jos, infernul e aici. Infernul e sa te stiu inaccesibil.

Poate ca nu stim sa iubim. Poate ca avem nevoie de persoane diferite sa  ne invete. Voi fi invatat si ma voi fi intors. Mereu ma voi intoarce la tine.

Un nume a inceput sa mi se plimbe prin minte, prin suflet, pe buze. Un singur nume, al lui. Nu, nu stiu ce s-a intamplat. Poate ca stie el. El stie tot...

Remember me

E noapte. Cateva luminite se strecoara curajoase printre jaluzelele dese si-ti lumineaza chipul. Farurile masinilor ce trec usor sau grabite. Suntem in New York la ultimul etaj al unui bloc. Nu ne aflam nici in centru, nici la periferie. Suntem exact unde ne este locul. Sunt exact unde trebuie sa fiu. Langa tine. Vreau sa fii langa mine.

Aseara te-am privit toata noaptea dormind. Nu ma puteam dezlipi de chipul tau. Dimineata m-ai trezit cu acorduri de chitara si clatite. Asta e viata perfecta, si fiecare om ar trebui sa aiba sansa s-o gaseasca.

Tu m-ai gasit primul. N-am vrut sa te vad. Imi pareai arogant si ciudat. Nu esti ciudat, esti special. Ma iubesti. Ai insistat si mi-ai aratat ce ai acolo. Mi-ai aratat cine esti si cum traiesti. M-ai lasat sa descopar pana si povestile ce le tineai bine ascunse. M-ai adus in viata ta, in apartamentul tau. Mi-ai oferit din toate o jumatate. Apartamentul nostru, locul nostru, are o viata. Camerele sunt vechi si pline de chestii nefolositoare, dar in asta consta frumusetea. Orice spatiu inchis si incarcat m-ar apasa, dar aici toate fac parte din mine.

Ma simt ca intr-o biblioteca, caci la tine toate spun povesti. Peretii, fotoliile, scaunele, masa, canapeaua, patul, rafturile indesate cu carti. Ai foarte multe carti. Fetelor le plac chestiile siropoase, iar tu imi spui ca n-ai mai citit nimanui pana acum. Poate ca esti putin ciudat.

Dupa-amiaza ne-am petrecut-o pe acoperis. "Citeste-mi ceva", ti-am spus. "Te rog, citeste-mi ceva". Ai inceput sa-mi reciti "Te iubesc, iar dragostea pe care ti-o port transforma orice alta viata in minciuna". Te-am crezut.

Ne iubim mult. Facem sex in fiecare zi, facem sex de doua ori pe noapte. Ne-am iubit in fiecare coltisor al acestor camere.
"Promite-mi ca nu vom pleca niciodata de aici. Promite-mi ca apartamentul asta nu va mai apartine niciodata, nimanui. Aici e viata noastra, iar viata ne apartine. Poate ca odata cu timpul majoritatea isi doresc schimbari. Poate ca toti cauta conditii mai bune. Eu nu, eu sunt altfel, noi suntem altfel. Ce am aici e perfect si nu vreau sa se schimbe nicicand".

"Promit ca am sa te iubesc. Promit ca nu o sa se schimbe nimic. Peste 10, 20, 50 de ani vom fi tot aici. Vom face sex la fel de des, vom manca aceleasi clatite, iti voi canta in aceleasi dimineti, si ne vom bea la fel cafeaua pe balcon, vom admira acelasi apus de pe acoperis, si vei trage la fel de disperata dupa lumina, de aceleasi jaluzele. Te iubesc, iar asta nu se va schimba".

Mi-ai promis, dar nu ai avut de ales. Pentru prima oara ai promis si nu te-ai tinut de cuvant. M-as incuia in aceste camere, asa cum m-ai incuiat tu ,de la inceput, in suflet. Stiu, am vrut sa raman aici pentru totdeauna, dar am vrut alaturi de tine. Acum aproape ca nu mai pot respira, iar peretii spun povesti mult prea dureroase.

Amprentele nu raman imprimante in viata noastra. Asta e adevarat pentru toata lumea.
Atunci de ce nu pot ramane aici? Mi-e aproape imposibil, dar trebuie sa plec. Trebuie sa te incui si sa arunc cheia aici, unde stiu ca nu ma mai intorc...

Esti sangele meu. Cand ma uit in oglinda, nu chipul meu e cel pe care-l vad. Trupul tau de doua ori. O data tu, o data eu. De unde pot sti care esti tu si care sunt eu?

Chipul tau ma strapunge. Ma face ciur. In gauri indes aschii de speranta, dar speranta nu ma vindeca. Sa-mi indes bine in ochi uitarea, in ochii slabiti de atata uitat?

N-am indraznit sa te iau in stapanire eu, dar am vrut sa ma iei in stapanire tu...

Cuvintele se pierd...

Uneori, oricat de aproape ar sta doi oameni, e o distanta mare intre ei. Uneori, cu cat te apropii de cineva, cu atat distanta dintre voi se mareste. Asa s-a intamplat si cu noi.
Te-am avut aproape ieri. Am facut atatea calcule, am planuit cuvinte, gesturi. Trebuia sa-ti spun multe. Ceea ce trebuia sa fie un vis, s-a transformat un cosmar. Un cosmar din acelea in care nu te poti auzi. Si oricat ai striga, nu te aude nimeni. As fi avut atatea sa-ti strig. M-ai fi auzit?

Uneori zidul e rezistent. Zidul asta nu-l poate darma decat timpul. Iar noi nu putem astepta, nu-i asa?
Un pas a mai ramas intre noi. Pasul uriasului. Nici tu, nici eu nu suntem dispusi sa-l acoperim. Cu ce sa-l acopar? Cuvintele sunt prea mici, cuvintele de pierd.
Cu fapte. Cosmarul devine din ce in ce mai infricosator. Nu ma pot misca. Asta ii trebuie zidului, fapte. Dar ce sa fac? Sunt o papusa dezaxata, iar papusarul ori e nebun, ori indiferent. Ori nu ma mai vede, ori nu-i pasa.
Un sarut a mai ramas intre noi, mi-ai spus. Cuvintele se pierd. Ti-as fi sarit in brate ieri...

Credeam ca te cunosc... Ai fost langa mine, si nu te-am simtit. Nu se simtea decat tacerea. Cuvintele se pierd.... Nu puteam masura decat distanta.
Stii, cred ca intr-un final mi-ai oferit acel imbold. A ramas gustul amar, recunosc. Dar eliberarea e mai dulce. Simt cum imi cresc iar aripi, simt cum imi revine glasul. Aud zidul cum incepe sa crape.
 Nu ma pot vedea langa tine, nu te pot vedea al meu.

Si-o sa vina o zi cand voi putea intinde bratele fara sa ma lovesc de-un zid...

Ma numesc Elena si simt ca am pierdut ceva. M-am nascut in 1922. Am trait decent, intr-o familie mica dar stransa. Nu ii aveam decat pe ai mei, caci am fost singurul lor copil. Dragostea care, in acele timpuri, se impartea intre 3-4 copii, eu am primit-o intreaga. Mie imi ofereau tot ce aveau, in mine si-au pus toate visele lor neimplinite.Pot spune deci ca am avut o copilarie linistita, fericita chiar. Primeam, si ofeream la rand. Si eram dispusa sa le implinesc visele. Nu cunoscusem haosul, dezechilibru. Asa ca ce as fi putut pierde?
Mi-am pierdut adolescenta, mi-am pierdut viata, m-am pierdut in istorie. Aveam 17 ani cand a izbucnit cel de-al Doilea Razboi Mondial. Nu mai am nicio dovada despre originile mele, despre copilarie. Nicio amintire palpabila.  Nici macar casa in care am locuit nu mai exista. Razboiul mi-a furat-o si, odata cu ea mi-a furat si familia. Am ramas singura, fara nicio urma a existentei mele anterioare. E ca si cum as fi iesit din timp, ca si cum n-as fi existat. As fi putut spune ca m-am nascut a doua oara, dar nu e asa. Timpul m-a ucis, m-a rapit. M-am trezit singura, fara familie, fara adapost, fara urma de echilibru. Eram inconjurata de ruine, atat la propriu cat si la figurat. Avem 17 ani si ma simteam ca la 30. Asta mi-am pierdut, adolescenta. N-am apucat sa gust nimic din acele vise, iubiri fulgeratoare sau tematoare, impliniri, dezamagiri, indrazneli. Nimic. Am avut insa indrazneala de a supravietui, si am reusit.
 M-au primit ca sora medicala intr-un spital. De acolo am ajuns in casa medicului de care apartineam. Imi placea ceea ce faceam, eram priceputa, iar munca ma rapea prezentului. Intr-o zi, Mircea, seful meu, m-a intrebat daca as putea sa-l ajut. Asa am ajuns in casa lui, zi de zi. Trebuia sa-i ingrijesc fratele bolnav. Am inceput cu timpul sa fac parte din familie.
Situatia lui Victor, fratele, se imbunatatise, si prevedeam clipa cand Mircea imi va multumi. Imi parea rau, nu pot nega, dar facea parte din mersul firesc al lucrurilor. N-a fost sa fie, sau poate, mai bine zis, asa a fost sa fie.
Intr-o dimineata, cand tocmai sosisem la Victor, Mircea m-a oprit in gradina, si m-a intrebat daca vreau sa-i fiu sotie. Aveau o gradina imensa, incarcata de trandafiri. Si trandafirii erau infloriti. Si privirea lui Mircea inflorea. Numai eu ramasesem constanta. Nu-l iubeam, dar ma obisnuisem cu el, cu casa, cu acele locuri. Aveam nevoie de sprijin si caldura unui camin. Asa ca am acceptat. A  fost o nunta simpla, mai mult grabita, caci razboiul inca nu trecuse.
 Mi-a fost teama de el, de obligatiile unei femei. Nu stiam nimic si nici nu avea cine sa ma invete. Dar Mircea avea rabdare si era dispus sa imi arate orice. El m-a invatat cam tot ce stiu. Langa el am crescut. Ulterior, mi-am dat seama cat de mult ma iubea, dar eu nu l-am putut iubi atunci. Desi nu erau decat 3 ani diferenta intre noi, eu l-am privit mereu ca pe un tata. In el s-a intruchipat copilaria mea, in el mi-am regasit adolescenta, caci nu aveam decat 19 ani. Mircea mi-a oferit totul, Mircea a fost pentru mine totul.
Odata cu timpul a trecut si razboiul, odata cu timpul lucrurile au inceput sa se aseze. Ajunsesem sa ma "rematurizez" si sa-i port din ce in ce mai mult respect sotului meu. Iar respectul s-a transformat in dragoste. Nu am apucat sa-l iubesc decat 5 ani, soarta mi l-a rapit. Timpul imi rapea iar viata.
Daca la 17 ani am fost puternica, la 29 ma simteam infranta. Dar Mircea a mai facut un ultim gest de generozitate. A lasat pe lume toata lumina si toata iubirea cu care ma inconjura. Mi-a oferit cel mai valoros dar. Mi-a lasat un copil. Cred ca asta m-a salvat. Daca nu ar fi fost acel copil, daca nu ar fi avut ochii si glasul lui, nu cred ca as fi putut continua. Stiu sigur ca a vazut de acolo, de sus, toata iubirea mea. Si  a vazut cum iubirea asta s-a indreptat spre copilul nostru. Azi Ioana e "om mare", a crescut. Ioana are copii la randul ei. Cred ca am reusit sa-l fac fericit pana la urma, ca i-am multumit pentru tot. Cred ca ma asteapta acolo, implinit si senin, ca de obicei. Nu-mi ramane decat sa ma duc...

Azi Ioana are copii. Azi bunica nu mai e.... Bunica s-a dus....
Am gasit aceste randuri pe foile unui caiet ingalbenit din sertarul bunicii. Singurul sertar in care, copil fiind, nu aveam voie sa umblu. Nu am vrut sa fiu indiscreta. Mi-a fost doar dor de bunica. Si venisem s-o caut. Am stat in camera, i-am privit lucrurile, si mi-am adus aminte de sertar. Am indraznit sa-l deschid. Si am regasit-o pe bunica....