aseara am ascultat o poveste. nu e o poveste de craciun, nu e un basm, nu e inchipuita de vreo imaginatie bogata. e o intamplare reala, traita cu ochii larg deschisi si cu toate simturile activate. e una din povestile care isi lasa amprenta atat asupra celor care au traito cat si celor carora le este impartasita. am ascultat-o pana tarziu in noapte pe bunica, cum sufla, cu lacrimile in ochi, praful de pe propriile amintiri...

aveam 18 ani, iar mihai era barbatul care voiam sa-mi fie alaturi, intr-un cuvant barbatul vietii mele... vezi tu, era o vreme cand totul era interzis, as putea spune ca mai ales dragostea...nu aveai voie sa te apropii de un barbat, fara sa fiti luati, sau ulterior sa aveti deja stabilita data, deci nu aveai voie sa te indragostesti... stiu, te gandesti ca exista dragoste la prima vedere, dar avand varsta si experienta mea nu pot decat sa-ti marturisesc ca dragostea adevarata apare atunci cand cunosti persoana respectiva, cand traiesti alaturi de ea si aveti sansa de a va deschide unul spre celalalt...

perioada in care am trait alaturi de el a fost cea mai fericita parte a vietii mele. intradevar a fost scurta, dar mi-a ramas vie in memorie prin intensitatea ei. chiar si acum la 65 de ani, mi se pune un nod in gat cand imi aduc aminte de noi doi...

ne-am cunoscut intr-o primavara si peste o luna eram deja la mare. acolo ne-am petrecut toata vara. am trait 3 luni pe o plaja pustie, intr-un cort. nu aveam decat banii si cate un rucsac cu haine. mancam in fiecare zi la o terasa, ne spalam in mare, sau pe la bai comune.

tin minte intr-o zi am intrat amandoi la dus...atunci l-am vazut pentru prima data gol, atunci, odata cu hainele, am lasat si zidurile jos... eu eram virgina, si asa m-am si intors acasa...

n-am mai spus nimanui asta, dar acela a fost poate cel mai erotic moment al meu cu un barbat. desi stiam ca fac ceva interzis aveam incredere in el, si am acceptat din curiozitate, m-am lasat dusa de val, cum spuneti voi. ce s-a intamplat acolo nu mai conteaza, dar tin minte expresia oamenilor care asteptau la rand cand ne-au vazut iesind pe amandoi. erau priviri pline de ura, de acuz pentru mihai, sau dispret pentru mine. atunci mihai ma luat de mana si am fugit amandoi departe de oamenii aceia incuiati.

niciodata in viata nu m-am simtit mai libera ca in acele luni. ne petreceam toata ziua pe plaja, ne plimbam cat vedeam cu ochii si faceam tot ce ne trecea prin minte, iar el ma urma cu pasiune in toate nebuniile mele. stateam doar noi doi, fara nimeni, singuri, precum pustnicii, care isi descopera propriul paradisul. noptile alaturi de el in cort erau magice, iar spre dimineata, respectam un fel de ritual, ne dezbracam si intram in mare. era perfect in lumina lunii si aveam momente cand eram pe punctul de a-mi incalca toate promisiunile....in acele nopti nu vroiam decat sa trec in el, asa cum trecuse si sufletul lui in mine. eu stiam ca-mi voi petrece restul zilelor langa el si ca urma sa ma ceara de sotie.

si asa sa si intamplat, in ultima zi acolo, a scos din buzunar un inel cu un melcusor drept piatra, si m-a cerut de sotie. aceste emotii nu pot sa ti le descriu, le vei simti si tu odata...

ne-am intors acasa si vraja s-a rupt. familiile, regulile, societatea, omenii, legea, nimic nu ne permitea aceasta dragoste, si nimanui nu-i pasa. amandoi ne iubeam si incercam sa ignoram piedicile. daca as fi stiut atunci ca nu trebuiau alungate ci invinse, daca as fi avut mai mult curaj...da mai mult decat a fugi cu un barbat, daca as fi trecut si dincolo de panzele albe, nu ti-as mai fi povestit toate astea...nu spun ca am facut ceva demn de urmat, ca as putea fi un exemplu, eu n-am facut decat sa-mi traiesc povestea...

stii ce mi-a spus odata, ca iubirile mari nu se implinesc aici pe pamant, ca viata nu are nevoie decat de iubirea simpla, cu scopul ei cert. ca o pasiune ca a noastra infrunta timpul, legile firii, toata oranduiala lumii, in goana ei nebuna, fara tinta si fara scop. si-si arde aripile, asemenea fluturelui care ravneste lumina prea orbitoare pentru el...

ca orice femeie care a iubit candva, si poate ca inca mai iubeste, ca orice femeie care vorbeste de barbatul vietii ei, de sufletul pereche, ca orice femeie romantica, bunica nu vrea sa recunoasca ca nu erau de ajuns sacrificiile ei. nu le cunosc decat o parte din poveste, mici amanunte, nu l-am vazut niciodata pe acest mihai si nici nu stiu ce-a simtit el pentru bunica mea, nu stiu cum li s-a terminat povestea, si care a renuntat primul. nici macar nu vreau sa-l acuz, desi ma abtin cu greu... el a facut-o fericita, un privilegiu de care putini oameni aveau parte atunci, alaturi de el a gustat din viata, si alaturi de el a indraznit sa-si ia zborul...si ce zbor, trebuie sa fi fost o priveliste minunata... sper doar ca el so fi iubit cu aceeasi intensitate, sau poate chiar mai mult, o femeie ca ea merita din plin.... si asa cum zice si ea, sper sa se intalneasca candva...