Scrisoare de dragoste

Haide, Dinu Gherghel, ispraveste frumos! Trage cortina peste drama vietii tale! Marile iubiri care ies din matca obisuitului se rezolva numai in moarte. Nu-ti trebuie curaj, deznadejdea ta are aripi mult mai vanjoase decat curajul! Iar spectatorii vor lua drumul spre casa mai grei de ganduri ca de obicei, infiorati de cele vazute, monologand in sinea lor: Sa nu batjocorim dragostea, cu ea nu se joaca nimeni! Sa n-o sacrificam ademeniti de stralucirea aurului! Tragica patanie a lui Ivar sa ne fie invatatura de minte.

Uneori, ma vad proiectata pe cerul vast. Vantul nebun imi  umfla impudic rochia, iar cei de pe pamant se uita la mine si imi vad goliciunea. Mi-e rusine de nu mai pot! Rog vantul sa se astampere, sa nu mai sufle, dar el zice: "Daca nu suflu, nu mai sunt vant." Atunci, chem intunericul sa vina, dar lumina se impotriveste, de ce sa ma vada numai intunericul cel lacom, nu-i mai bine sa ma vada toti si sa se bucure? Tip speriata: "Nu, nu toti, il vreau numai pe unul singur! Si cine e acela? Ivar!"

Caci nu te iubesc, sa stii. Dragostea e altceva: uitare de sine, jertfa, respect, duiosie, tot ce vrei. La mine nu-i decat o dorinta neimplinita si exarcebata de esecuri, o ciuda mare cu aripi si mai mari, o obsesie care ma sapa si-mi inghite linistea. Asta-i, intelegi? Nu pot sa-mi astern viata ca un soclu pentru monumentul fericirii tale.

Sunt o dusmanca neimpacata a neintamplarii sau, cu alte cuvinte, a secetei de fapte. Viata din mine cere ca zilele care pleaca in trecut sa nu moara. Daca ele sunt doldora de fapte, traiesc si dupa ce au murit, pentru ca mi le amintesc mereu.

-O fi necesar si romantismul, convin, dar fara exagerare. Aliohin al tau nu-i barbat real, ci numai o plasmuire, ca si Anna, de altfel. Cred ca rationamentele acestor indragostiti erau pe cat de inutile, pe atat de lipsite de sens.

-Multumesc... Ma asteptam la un asemenea raspuns. In ceea ce ma priveste, afla, domnule monstru, ca-i ador pe acesti oameni, ii simt cum traiesc, cum se zbuciuma, cum se iubesc. Ei sunt nemuritori, pentru ca au realizat o capodopera a dragostei.

De ce? Pentru ca in sarutul lor, nesuferitule, participa o serie de stari sufletesti contradictorii, precum iubirea care explodeaza ca aburul tinut prea mult sub presiune, bucuria ca au izbutit sa-si dea pe fata sentimentele, deznadejdea ca se despart pentru totdeauna (taci, sa termin), nevoia de a smulge clipei o doza cat mai mare de voluptaate, frica de a nu fi surprinsi de barbatul legitim, neputinta de a-si spune dintr-o data ce si-au ascuns ani de zile...

Moartea, cand vine, nu te intreaba daca ti-ai trait bine viata. Indiferent daca ai trait-o bine sau rau, putin sau mult, cu rost, sau fara rost, trebuie s-o parasesti. Si acest act ireversibil e cea mai formidabila grozavie a existentei noastre.

Ma rog, in ce consta fericirea asta? Cica o aduce barbatul iubit. Cum se iveste el, iaca si fericirea. Cand e departe, si atunci simti fericire, dar mai putina. Uneori insa, in locul fericirii, se strecoara reversul ei: nenorocirea. Atunci sufletul se strange de durere si inima plange. Pana la urma, tot n-am priceput nimic, n-a fost chip sa ma lamuresc ce-i cu dragostea.

O femeie simte adesea dincolo de simturi. Numai eu am plutit in vazduh, orbita de fericire, pierzandu-mi si greutatea, dar, mai cu seama, busola. Stiam ca umblau nori negri pe cer, dar in mintea mea ei erau destinati altora, nu mie...

Adevarul e ca, pierzand masura morala, te-ai pierdut! Nu mai poti trai izolat, rupt in doua. Jumatatea dumitale o sa alerge necontenit dupa cealalta jumatate, organica, pe nume Ghiocela. Cu ea alcatuiai un tot omogen, perfect, si ai fi cucerit viata cu minime eforturi. Ai pierdut, Dinu Gherghel, gresind lucid, cu premeditare, fara  a lua in consideratie semnalele care iti prevesteau catastrofa.

Chiar asa de mult m-ai iubit pe mine si atat de putin pe tine, incat pierderea mea trebuie sa te piarda? Si totusi, intr-un fel, te admir pentru marele si nebunescul act al renuntarii la tot si toate. Ai stiut sa vrei, de aceea, nu pot sa te plang, fiindca e un nonsens sa-i plangi pe cei care vor atat de mult, chiar cu pretul propiei lor nimiciri, fiindca ei ating, fara sa-si dea seama, un pisc al maretiei.

Si totusi, niciodata nu m-a stapanit el asa de mult ca acum, cand nu mai este. Nu mai este e un fel de a spune, fiindca Ivar exista, il simt in mine, in sensibilitatea si gandurile mele, mai viu si actual ca oricand. Ma uit pe geam si, in loc sa vad peisajul, imi apare el, multiplicat in mii de infatisari si culori. Chipul lui izvoraste mereu si din fiinta mea, unde se afla culcusul amintirilor noastre bune si rele, si retraiesc fragmentar tot ce a fost si tot ce a fost are un farmec inedit, pentru ca stiu ca de-acum n-o sa mai fie nimic, de-acum incolo incepe neantul.

                                                                                          M. Drumes