Si iata: tocmai cand incercam sa ma resemnez, neasteptat, ca printr-o minune, varfurile degetelor mele atinsera o ciuperca.  Era mica si catifelata si mi se parea ca palpita, ca-i vie, ca un pui de vrabie. Sufletul mi s-a umplut deodata de o bunatate necunoscuta pana atunci, de o duiosie aproape prea mare ca s-o pot indura. In jurul meu simteam un freamat. Pamantul parca rasufla, parca voia sa-mi vorbeasca. Mireasma acelei seri de vara se stransese acolo, in jurul meu, toata. Pe umeri, prin par, pe rotunjimea obrajilor am simtit o tremurare de aer mangaietoare, am auzit soapte: "Te numesti Fana, printesa de Ringhi-Ring, si vei stapani peste domeniul din Blemstod".

De undeva, din departari nestiute, venea ecoul unui cor de catedrala. Mirona ar fi vrut sa atinga lucrurile dimprejur, sa prinda legatura cu ele. Sa se incredinteze ca fericirea exista, ca o prezenta vie, ca o poate prinde in palma.

Ma incapatanam sa tiu ochii mereu deschisi, sa nu pierd nimic din tot ce se depana in fata mea si, cu o sete absurda, incercam sa captez ceea ce se desfasura aproape la fel de mii de ani, fara sa inteleg ceea ce se intampla dincolo de priveliste, undeva mai departe si mai adanc. Curioasa sa stiu cea ce se schimba in fiecare clipa, nu eram in stare sa prind viata in ceea ce e esential, in raportul dintre intamplari, in intrepatrunderea dintre evenimente, in ciocnirea dintre ele, in contradictiile, in evolutia si dramatismul lor.

- Te rog scrie asa: "Nu regret nimic". Ba nu, sa incepem altfel: "Ce-a fost dragostea ta, Jeanot? Instinct de posesiune. Mangaierile tale? Insulte, gelozie. Ai vazut cum vorbeste Manuel despre genele mele? Tu ai vazut vreodata genele mele, Gianitto?"

Tot ce a fost in  mine iubire in stare latenta a capatat forma, continut, nume in ziua cand l-am intalnit pe Stefan..

Doamnele parfumate - parfumul amestecat era mai proaspat ca aerul tare al noptii - se uitau la mine, ma masurau intrigate. Era evident ca nu faceam parte din lumea lor, deci n-aveam dreptul sa fug de moarte sau sa mor in aceleasi conditii cu ele. Nici in fata mortii nu admiteau egalitatea-fraternitatea, care alminteri in conversatie era invocata si suna asa de frumos. Parca le era sila, parca le era scarba sa moara impreuna cu "o saracie".

M-am adapostit intr-un lan de grau. Acolo, la cativa pasi, in pasi, in plin soare, o femeie isi alapta copilul. Erau poate ultimele clipe pe care le traiam, si voiam sa mi le intiparesc bine in minte. Femeia, frumoasa, rumena, plina, cu sanul umflat, semana cu taranca din Tempesta lui Giorgione. Poate ca toate mamele care alapteaza sunt frumoase si seamana...

Eu trebuie sa scriu, orice s-ar intampla. Nu trebuie sa trec prin viata fara sa las o urma, o lacrima, o tresarire din cate am avut pentru tot ce mi s-a parut frumos si bun... Trebuie sa ma grabesc. Trebuie sa las in urma mea ceva care sa-mi semene cat de putin, asa cum trece uneori pe fruntea unui copil o umbra care aminteste cum cadea mama pe ganduri.

Ea i le aduce in casa. E trucul ei. Anosta cum o vezi, lipsita de orice feminitate, nu stii cat e de tare. Cum sa-ti explic? Cand eram mica, mama avea obiceiul, cat eram eu de mare - mare artista- , sa ma lege de copacul din curte. Franghia era foarte lunga, dar nu ajungea pana la poarta. Un pas mai mult, si simteam lesa. Pricepi? Asa si cu Stefan. Lesa e lunga, dar exista. Si e legata zdravan.

-Am asteptat Femeia... Am cautat-o cu infrigurare... Iti marturisesc ca n-am recunoscut-o nici atunci cand te-am gasit in tren, nici la Venetia, in seara aceea cand ai fugit din bratele mele... Altfel nu te-as fi lasat, te-as fi legat... Spune, de ce-ai fugit? De ce nu mi-ai spus cine esti, cum esti?... Stiam ca trebuie sa existe undeva o armonie de culori, de parfum si de forme, un trup care sa ma infioare de cum il ating, pe care sa-l doresc iar si iar.

Si mi-am amintit de fetita care, bajbaind noaptea pe maidan, a gasit o ciuperca. Fericirea exista. Am deschis ochii, sa ma incredintez ca exista. Mangaieri, saruturi, cuvinte bune si dulci, ca miezul de paine calda... Cuvinte patrunzatoare, rascolitoare, ca parfumul tuberozelor. Fericirea exista, soptea fetita. Era fragila ciuperca, fragila clipa. Noaptea mirosea a lavanda. Oare de atunci il iubeam?

Ce inseamna o aventura. Cu ce seamana sarutarea unei femei care nu te iubeste si n-o iubesti. Cu o felie de tort, cu un pahar de vin? Imi inchipui ca seamana cu orice mai curand decat cu o sarutare.

- Viata? Ce mizerie! Pe oameni tocmai asta-i masoara, ultima atitudine. O singura data ai prilejul sa fii superb. Viata e stupida, iremediabil stupida. Nu intalnesti in jurul tau decat iluzii si regrete. Sunt obosit de privirile care se agata de trecut sau de viitor ca sa-si suporte prezentul. Unde e fericirea? Unde e frumusetea? De ce e mareata tragedia antica? Fiindca eroii mor! Toti mor!
- Dar stiu pentru ce traiesc si pentru ce mor. Moartea e stupida cand mergi obeste spre ea, ca si viata cand o traiesti la intamplare...

Ce mana mare! Numai atat mi se paruse atunci: mare. Abia cand l-am recunoscut m-au emotionat mainile lui si mi s-au parut frumoase, unice. Fiindca erau ale lui. Acum, tocmai fiindca erau ale lui nu mie se mai pareau decat mari, prea mari. Stefan devenise un strain? Mainile lui nu mai insemnau nimic pentru mine? Poate cineva sa moara asa, dintr-odata? Cu totul? De tot? Nu! Cand cineva drag inchide ochii, il iubesti si mai mult, mai disperat. Poate pe urma, cu timpul, uneori dupa ce trec ani si ani. Alteori, numai cand mori tu, moare si el, cu tine odata, ca doi oameni care se ineaca tragandu-l unul pe celalalt la fund. A cui era vocea ragusita care staruia? "Ramai, Mirona, ramai! Te implor, ramai..."

Pamantul nu se invarteste in jurul unor drame personale, ci al unor ciocniri de interese care sufoca poporul la fel peste tot. Acolo unde viata e in pericol la tot pasul, acolo o iubesti mai mult si o aperi mai darz. Acolo ai prilejul sa te descoperi. Te obliga sa alegi, sa fii un vierme, sau un erou.

Ascult ploaia care cade pe streasina, prin burlanele casei, pe geam, pe asfalt. Voiam altadata sa traiesc in fiecare din picaturile ei, sa fiu nepasatoare ca ploaia. Dar asta nu se mai poate. Ploaia trebuie sa traiasca prin mine. Vreau ca peste multi, foarte multi ani, cineva, care va asculta cum izbesc picaturile in geam, pe acoperiul casei, in iarba, sa se intrebe: Cand am trait o clipa la fel, de ce tristete, de ce poveste imi aminteste ploaia asta? Unde am mai intalnit aceeasi neliniste, in ce carte pamantul respira la fel? Si poate isi va aminti un nume: Mirona... Cum se numea cartea? Cartea Mironei... Cand Mirona nu doarme...?



intamplator sau nu, absurd sau nu, visul Mironei s-a implinit. in seara asta ascultam ploaia, picaturile pe acoperisul casei...si mi-am amintit....