Ne indragostim de tot ce-i frumos si ne place... de oameni, carti, muzica, filme, cuvinte, clipe, zambete, priviri...sau cel putin asa ar trebui... Dar se intampla sa ne indragostim si de locuri...locuri, prin care am trecut, locuri in am zabovit, locuri pe care doar le-am vazut, sau locuri pe care pasii nostri nu le-au cunoscut, doar mintea...
Am nostalgia unor locuri in care nu am trait nici macar pret de cateva minute, locuri de care nu am auzit, locuri necunoscute, dar de care ma simt atrasa, ca si cum as apartine de ele... Sunt meleaguri prin care am trecut o singura data in viata, si de care am ramas legata, meleaguri care imi dau cea mai magica
senzatie...deja-vu...cum s-a intamplat odata in drum spre Poiana, deasupra Brasovului....m-am oprit din nu stiu ce instinct si m-am asezat pe o banca, o bancna care priveste zi de zi orasul...si eram sigura ca mai fusesm acolo, ca zabovisem mult pe banca aceea, in alta existenta...
Cel mai greu e sa fii indragostita de anumite locuri, si dorul de ele parca nu il poti vindeca nicicand...Daca mi-e dor de el, ii aud vocea, il vad, si dorul dispare. Daca mi-e dor de o carte o rasfoiesc, un film il revad, o melodie o ascult pana la plictiseala...
Dar locurile...ori, nu am ocazia sa le revad de cate ori vreau, si astfel dorul creste, ori sunt indepartate, defapt mereu sunt prea departe... ori nu ma mai satur de ele...intr-un asemenea loc as trai o viata si tot nu m-as satura...Apoi plecarea, parasirea locului si regretele ce-o urmeaza... Cand parasesc un asemena loc, e ca si cum s-ar fi rupt vraja, ca si cand m-as fi trezit din transa... in acele momente reneg si resping cu hotarare tot ce ma inconjoara. Multe ore dupa, visez cu ochii deschisi, ma chinui sa prelungesc visul, revin cu mintea prin toate partile lui si incerc sa mai traiesc odata toate acele senzatii...Degeaba. Cu cat ma departez, cu atat visul se scurteaza si senzatiile dispar...apoi incepe dorul...
Daca as putea sa-mi transform amintirile in realitate, daca as putea sa le transpun sub forma de poze, sau filme, poate ar fi mai usor. Poate mi s-ar micsora dorul daca as avea ocazia sa privesc iar oamenii pe care i-am intalnit, sa le aud vocile si toate povestile care le-au impartasit neconditionat, zambetele lor... poate daca as revedea acele privelisti, copacii, casele, dealurile, muntii, cerul, lumina, linia orizontului...
Din pacate nu am decat foarte putine poze...si toate facute in graba, cu dorinta de a imortaliza totul...cu nesatul si pofta cu care, un barbat isi priveste femeia iubita...cu aceeasi iluzie ca voi putea cuprinde tot...din aceleasi greseli am omis detalii importante...cu aceleasi regrete si acelasi sentiment de ciuda. Si totusi fericiti ca am avut ocazia sa cunoastem cu trupul... el, iubind-o...eu, lasandu-mi in urma pasii...
Prima poza e de la Baile Tusnad, a doua -Lacul Sarat, a treia- undeva spre Lacul Sf. Ana, a patra- Constanta, un oras in care n-am mai fost de ani buni, a cincea-Parcul Copou, Iasi, un loc plin de romantism, care se opune timpului si trecerii lui, si bineinteles ultima poza, Sighisoara, un oras pe care nu l-as da nici in schimbul Parisului...
Too mush places, too many photos...mai am multe si multe locuri indragite. Dar cel mai mai des si viu imi revine in memorie, un sat de langa Sibiu, Rasinari, un sat de care ma simt legata, si care ma atrage cu o forta nevazuta. L-am vizitat vara trecuta, la insistenta mamei, care auzise din nu stiu ce povestire de el. Eram oarecum resemnata si plictisita ca vom pierde vremea, ca nu e decat un sat de munte... Nu stiu ce mi-a schimbat parerea despre acel loc, nu ma stat nici macar o ora. Au fost treizeci de minute, timp in care ne-am plimbat cu masina pe stradutele inguste. Nu stiu de ce n-am coborat atunci din masina, de ce n-am zabovit mai mult. Imi amintesc ca si cand ar fi fost ieri, casele, strazile, biserica, scoala, tramvaiul din care coborau oamenii sufocati de caldura. Da, era vara, si probabil peste 30de grade. Si oamenii care coborau din tramvai, si puneau picioarele pe pamantul lor, uitau de tot, si de caldura, si necazuri...tot. Zambeau, erau linsititi, erau acasa...
Toate strazile erau insorite, aveau o altfel de lumina as putea spune. Am vazut cat am putut...copii care se jucau langa rau, batranii care stateau pe banci, in fata caselor cu porti imense, adevarate palate.. Am vazut clopotnita veche, fantana veche, casele vechi...toate erau vechi acolo,vechi dar curate, vechi dar rezistente, caci toate invinsesera timpul, toate aveau un aer aparte...sunt sigura ca nici oamenii nu se lasau mai prejos...nu poti fi las si ticalos intr-o asfel de lume, trebuie sa te ridici, sa te apropii, macar, de ce te inconjoara. Sunt sigura ca oamenii aceia isi cinsteau vietile si satul, ca il venerau si ii purtau respect, pentru rezistenta si vesnicia lui. Sunt sigura ca oamenii aceia erau fericiti in viata si staul lor... Si eu as fi fericita intr-o astfel de lume...
Inca de cand am parasit acel loc, mi-l doresc. Trebuie sa ma intorc acolo, simt ca ma asteapta ceva... Trebuie sa-l revad cu ochii mei, sa-i cunosc oamenii, sa descopar ceva.... Ce? Nu stiu... Simt nevoia sa ma aflu acolo...
P.S. in fara de cele cu Rasinari si Constanta pozele imi apartin
