sper doar, ca intr-o buna zi, sa am ocazia sa-ti spun ca-mi pare rau. atat. a trecut ceva timp de atunci, si odata cu trecerea lui, ai capatat un loc. poate cel mai important loc pe care l-a avut, pana acum, in viata mea, un barbat. poate par absura, sau prefacuta, dar asta e adevarul. niciodata n-as putea sa-ti justific, caci pana si mie imi vine greu sa-mi recunosc. dar asta e alta slabiciune de-a mea...
chiar daca iti par indiferenta si rece, ma gandesc din ce in ce mai mult la trecut. vreau doar sa afli ca e cel mai apasator regret pe care-l am. ca nu ne-am acordat o sansa, ca nu ti-am acordat o sansa. nu ti-am dat ocazia sa ma cunosti, nu am vrut sa te cunosc. poate cunoscandu-te as fi ajuns sa te iubesc, poate cunoscandu-ma nu mai mai fi iubit, sau poate cine stie, am fi fost si azi legati. am fost proasta, si m-am speriat. am fost o copila. abia acum mi-am dat seama ca nu aveam de ce sa ma tem, ca erai dispus sa ai rabdare.
au fost scurte si iuti momentele noastre, dar am avut de toate. aveam o temelie adanca, dar n-am vrut s-o vad. am darmat-o printr-un orgoliu, si odata cu ea am imprastiat toate materialele. nu numai ca te-am lasat singur sa faci curatenie, dar am distrus totul. dezamagit, le-ai aruncat pe toate in foc. azi ma plimb printre ruine. e pustiu, iar tu ai disparut de mult. am ramas doar eu si gropile ce adaposteau, odata, temelia. ce castel s-ar fi inaltat acolo, ce foc mistuitor....
poate citind aceste randuri te vei regasi, sau poate nici macar nu vrei trece pe aici. nu asta ma intereseaza. nu vreau sa ma justific, nici nu caut sa ma intelegi. vreau doar sa-ti spun, ca in spatele acestei masti pe care o port in fata ta, zi de zi, se ascund regrete...
27 apr. 2010
In mijlocul drumului vietii noastre... o salbaticie obscura...
tocmai am terminat si al doilea volum din Noaptea de Sanziene. desi abia imi tin ochii deschisi, trebuie sa va povestesc. povestesc - e doar un mod de-a spune. trebuie sa va spun, cat inca e proaspata prezenta ei. si trebuie s-o fac acum, pentru ca stiu ca maine voi avea alta perceptie asupra cartii.
spre rusinea mea ma chinui cu cele doua volume de trei luni. primul l-am citit intr-o luna, iar al doilea mi-a luat 2 luni, logic nu:))? nu ca as fi citit pana in prezent o biblioteca de carti(doamne ajuta, pe viitor), dar mi s-a parut cel mai autentic si cel mai potrivit final pe care il poate avea o carte, pe care l-am gustat vreodata. nu degeaba il iubesc pe eliade! este ultimul sau roman, si poate cel mai complex. poate picatura prin care a depasit absolutul.
temele principale sunt timpul si istoria. personajele aspira la fericire, la nemurire, la eliberarea din timpul prezent. tot romanul se invarte in jurul unei masini, care il obsedeaza pe Stefan, personajul principal. masina care, crede el, dispare in noaptea de sanziene - noaptea cerurilor deschise, ziua cea mai lunga din an.
iubirea este si ea prezenta, personajele traind pe de o parte povesti de dragoste, pe de alta parte dezamagiri, drame. Stefan crede ca poate iubi doua femei, sotia sa Ioana, si Ileana, femeia ce i-a fost ursita, ba mai mult ajunge la un moment in care chiar se simte convins ca le iubeste pe amandoua. intre timp ezita, oscileaza intre viata si ideal, o iubeste cand pe una cand pe alta. Ioana sfraseste intr-un atac de bombardament din timpul razboiului, iar Ileana, ranita il paraseste. in cele din urma realizeaza ca singura pe care a iubit-o in tot acest timp a fost Ileana, si incepe s-o caute. defapt asta face pe tot pacursul existentei sale, o cauta, chiar si inconstient. o intalneste dupa 6 ani langa o padure de langa Paris si ii recunoaste masina, masina din noaptea de sanziene. masina dispare, transformandu-se astfel intr-o cale de atemporalitete pentru cei doi, care sfarsesc aparent intr-un accident de circulatie, la miezul nopii...
imi pare rau ca n-am gustat cartea asta asa cum ar fi trebuit. ba am citit-o prea repede, ba am lasat-o uitata intr-un colt. asa mi se intampla la majoritatea, si de aceea ajung dupa un timp sa le recitesc. le inteleg altfel.
pana atunci o trec pe lista de asteptare, si mai adaug ceva la preferate...
Parca pe-aici, sub arborii inalti, arsita dupa-amiezei de vara nu patrunsese inca. Nel mezzo del cammin di nostra vita... Una selva oscura... Parca s-ar fi simtit deodata observat de cineva; si zambi incurcat. Stia foarte bine ca-si repeta cuvintele acestea ca sa nu-si aminteasca de balti si de copilarie, sa nu-si aminteasca de parul balai al Miei plutind, o singura, nesfarsita clipa, pe obrazul cald si leganat al lacului. Una selva oscura, reincepu el incercand sa se smulga din sentimentul ciudat, de copilareasca teama, ca cineva, foarte aproape de el, nevazut, il urmareste si-l observa si citeste in sufletul lui ca intr-o carte deschisa, citeste speranta lui copilareasca, absurda, ca daca-si va recita singurele versuri din Inferno pe care le stia, va scapa de amintirile baltilor si ale copilariei. Patrundea tot mai departe in padure, intovarasit de prezenta aceea nelamurita si implacabila care-i ghicea toate gandurile si-l facea sa zambeasca incurcat, ca un copil surprins de un ochi strain si neindraznind sa-si reia joaca, hotarat doar sa astepte, cu acelasi zambet vinovat pe figura, multumindu-se sa astepte si sa respire, intimidat, pana ce ochiul strain va dispare, lasandu-l din nou singur cu taina jocului numai de el cunoscut.
Mi-a spus doar de trei ori ca ma iubeste. De trei ori in sase ani. Imi vorbea mai mult de Vadastra si de d-na Zissu. Imi vorbea de Timp si de masina care ar fi trebuit sa dispara la miezul noptii, de camera Sambo si de cerurile care s-ar putea deschide. Imi vorbea despre tot, chiar si de razboi si de afacerile lui Vidrighin, numai de iubirea lui nu-mi vorbea niciodata. Nici macar nu stiu daca m-a iubit. Spunea doar ca i-am fost ursita. Eu l-am iubit de cum l-am zarit. Umbla in padure in urma mea si am intors capul si atunci am stiut ca este el, ca pe omul acesta am sa-l iubesc toata viata. Am stiut dar n-am vrut sa recunosc. Era casatorit, isi adora sotia, curand au avut si un copil, dar eu stiam ca pe el am sa-l iubesc toata viata, desi nu voiam sa recunosc. Am incercat totul ca sa-l uit. Si poate, totusi, pana la urma l-as fi uitat, daca nu reaparea pe neasteptate in viata mea. Pe neasteptate, venea sa ma vada sau imi telefona, si atunci intelegeam ca nu-l uitasem inca, dar nu voiam sa recunosc.
Asadar, aceasta era; nu iubirea Ilenei, ci masina. Ea ii era ursita, nu Ileana. Simti cum i se scurge sangele, cum i se risipeste in pamant. Era intocmai asa cum o vazuse el, si semana cu toate celelalte, semana cu masina pe care o descoperise in noaptea Anului Nou, aproape ingropata sub zapada, in timp ce Ioana il astepta nerabdatoare, cu gandul la petrecerea care incepuse deja in casa de la Cotroceni; semana cu masina pe care o pictase el si cu cea pe care i se paruse ca a zarit-o rasturnata in drum spre Ciuc, cand o auzise pe Ileana: Logodnicul meu... Poate mai traieste..., semana cu imaginea masinii rasturnate, undeva intre Lisabona si Estoril, pe soseaua batuta de valuri, masina care el nu o vazuse niciodata, dar pe care o ghicise...
O imagine, relua Ileana visatoare. Nu te-ai schimbat. O nalucire in care n-ai crezut nici tu la inceput, dar in care te-ai incapatanat sa crezi cu furie, cu deznadejde, nutrind-o din propia ta viata, dandu-i sangele si sufletul tau ca s-o faci sa traiasca, s-o faci sa ramana acolo, in fata ta, langa tine, intotdeauna langa tine, pana cand...
Pana cand ai crezut ca nu mai poti trai fara ea, ca imaginea aceea e viata ta, norocul tau, fericirea ta, destinul tau...
O simpla imagine, continua Ileana. O nalucire. Si pentru ea ti-ai distrus viata, ai facut sa sufere pe cei care-ti erau scumpi, le-ai distrus si lor viata. Da, asa a fost. Toti oamenii isi rateaza viata. In afara de sfinti. De ce-mi spui asta? il intrerupse Ileana tulburandu-se. De ce-mi vorbesti mereu de sfinti? de cand ne-am cunoscut mi-ai vorbit mereu de sfinti. De ce? de ce? Soseaua iesise dintre sirurile de plopi rari si ocolea acum poalele unui deal cu vii. Nu-mi dau nici eu bine seama de ce. Poate pentru ca aveam si eu, ca toti, nostalgia unei existente fara rupturi. Numai un sfant poate trai in timp si totodata in afara timpului, in eternitate. Numai o asemenea existenta plenare, rotunda...
Nu te mai gandi, il intrerupse Ileana zambind. Nu-ti mai aminti mereu ce-a fost, ce-ar fi putut fi... Nu mai trai mereu in trecut... E adevarat. Acesta e pacatul nostru cel mai mare, ca nu putem trai in prezent. Numai sfintii traiesc necontenit in prezent. Ileana il privi lung, zambi din nou si-si stinse absent tigara in scrumiera. Isi opri o clipa ochii si descifra cifrele: Souvenir... Stefan, spuse, esti neschimbat. Ai ramas acelasi. Am imbatranit. Nu. N-ai imbatranit. N-ai sa poti imbatrani niciodata...
Mi-ai jurat, Stefan, ai jurat pe mine, il intrerupse Ileana. Nu mai e nimci de facut.... Si acum, iata ce te rog. Sa nu mai ma cauti, sa nu te mai gandesti la mine, sau sa te gandesti ca la cineva care a murit demult. Asa s-a intamplat cu mine: am murit de mult. Adu-ti aminte de tot ce vrei tu, dar nu te mai gandi la mine, cea de azi, cea care voi mai fi cat timp va voi Dumnezeu. Dumnezeu, repeta foarte incet Stefan. Am sa te rog sa ma uiti, continua Ileana. Dar inainte de a ma uita, as vrea sa mai afli un lucru. Nu ti-l spun ca sa te chinui, ca sa te fac sa regreti toate cate s-ar fi putut intampla si nu s-au intamplat. Poate ca tu n-ai avut nicio vina. N-a fost nici vina mea ca te-am intalnit si m-am indragostit de tine, m-am indragostit si nu te-am putut uita. Asa am fost ursita. Cand m-am nascut, probabil ca a venit o ursitoare care nu fusese poftita si mi-a ursit nenoroc. Asculta-ma, te rog, inalta ea speriata mana ca sa-l opreasca, mi-ai jurat ca ai sa ma asculti... Asa mi-a fost ursita. Tu, probabil, n-ai avut nicio vina. Dar as vrea sa stii lucrul acesta: ca eu am ramas credincioasa ursitei mele. Te-am lasat sa crezi ca nu te mai iubesc. Am mintit. N-am incetat o clipa sa te iubesc. Poate n-am voit intotdeauna asa, dar asa a fost: te-am iubit de cand te-am zarit pentru prima oara, acum doisprezece ani, in padurea de la Baneasa, si te iubesc si astazi. Am foste blestemata sa te iubesc. Te voi iubi probabil pana in ultima clipa a vietii mele. Asa am fost blestemata, asa mi-a fost ursita.
Nu ma intrerupe, te rog! striga ea cu deznadejde, mi-ai jurat ca ai sa ma asculti. Lasa-ma sa-ti spun tot. Vreau sa stii tot. Vreau sa stii ca, atunci cand mi s-a parut pentru intaia data ca te iubesc, cateva saptamani dupa ce te-am cunoscut, si mi s-a parut ridicol ca te-as putea iubi doar pentru ca te vazusem de cateva ori, atunci, in 1936, imi repetam, ca-mi bat joc de mine si sa ma trezesc, imi repetam ca e ridicol, ca parca ar fi ca in Tristan si Isolda... Stefan, pentru mine a fost ca in Tristan si Isolda. In noaptea aceea mi-ai dat, poate, fara sa vrei, poate fara sa stii, mi-ai dat sa beau otrava, mi-ai otravit sangele, mi-ai otravit sufletul, si eu n-am mai trait decat pentru tine, n-am mai trait ca oamenii vii si treji, ci asa cum traiesc umbrele, am trait din bietele mele amintiri, din acele nefericite, scurte, dezastruoase sferturi de ora pe care mi le dadeai tu, aparand cu un buchetel de lacramioare ca sa-mi spui ca esti indragostit de mine, dar imi spuneai asta odata, cel mult de doua ori pe an, si in restul pretioaselor minute pe care mi le daruiai, imi vorbeai de masina cu care ar fi trebui sa vin si n-am venit...
Tu, inima mea, norocul meu, zburatorul meu, veneai de cateva ori pe an, un sfert de ceas, uneori poate chiar o jumatate de ceas, si-mi vorbeai de masina care trebuia sa dispara la miezul noptii sau de tainele d-nei Zissu. Stefan, sopti ea privindu-l in ochi, silindu-se sa zambeasca, daca ai sa ma mai iubesti vreodata, daca ai sa ma mai iubesti vreodata, sa nu mai faci asta. E groaznic. In doisprezece ani am trait din amintirea catorva ceasuri. Daca as aduna toate orele si minutele pe care mi le-ai dat, poate s-ar face o zi si o noapte. Am trai din ele asa cum traiesc umbrele din amintirea unei vieti intregi si pline... Mi-ai dat sa beau otrava, Stefan. N-ai stiut nici tu ce faci...
Curand, incepu el deodata, ne vom desparti. Ti-am jurat. Am jurat pe tine si am sa ma tin de cuvant. Dar nu e judecator pe lume care sa nu ingaduie, in afara de litera juramantului, inca alte, cateva, foarte putine cuvinte. Am foarte putin sa-ti spun. Am fost nebun, spuse Stefan. Nu, mai exact, am fost orb. Doisprezece ani n-am inteles. Am inteles doar in dupa-amiaza asta. Am stiut de la inceput, de cand te-am zarit, ca te iubesc, ca am sa te iubesc toata viata. Ca mi-ai fost ursita, ca am baut impreuna din aceeasi otrava...
Mireasa mea, continua Stefan repede, ca si cum n-ar mai fi auzit-o, te-am iubit asa cum m-ai iubit si tu, ca un nebun, ca un strigoi, fara sa inteleg ce fac, fara sa inteleg ce se intampla cu noi, de ce am fost ursiti sa ne iubim fara sa ne iubim, de ce-am fost ursiti sa ne cautam fara se ne intalnim... In bataia farului masinii care se apropia din fata, o zari o clipa, o vazu cum plange privind inaintea ei, privind asa cum privesc orbii, adanc, neclintit, fara sa vada. Vreau sa-ti spun nu pentru ca sa te fac sa suferi. Vreau sa-ti marturisesc ca nu te-am iubit decat pe tine. Nu ti-am aratat-o, poate, niciodata, dar nu te-am iubit decat pe tine. Si in dupa-amiaza asta am inteles de ce. Uitasem ceva si fusesem nebun, fusesem orb, n-ar fi trebuit sa uit. Si-acum trebuie sa-ti spun. Nu te-am iubit decat pe tine, dar trebuie sa-ti spun. Nu te-am iubit decat pe tine. Te voi iubi si cand, in ultima clipa... Iubitul meu, o auzi soptind. As vrea sa stii doar atat, incepu el din nou, cu un efort. As vrea sa stii... Iubitul meu, o mai auzi soptind. Zarise parapetul si, dincolo de el, ghicise cascata in intuneric prapastia. Incepu sa tremure. Ar trebui sa-i spun, mai am timp sa-i spun... Dar il orbira farurile masinii rasarite pe neasteptate din intuneric, in fata lor, si fara sa-si dea seama ce face, se apropie mult de Ileana. Simti in acea unica, nesfarsita clipa, intreaga beatitudine dupa care tanjise atatia ani, daruita in privirea ei inlacrimata. Stiuse de la inceput ca asa va fi. Stiuse ca, simtindu-l foarte aproape de ea, Ileana va intoarce capul si-l va privi. Stiuse ca acea ultima nesfarsita clipa ii va fi de ajuns.
spre rusinea mea ma chinui cu cele doua volume de trei luni. primul l-am citit intr-o luna, iar al doilea mi-a luat 2 luni, logic nu:))? nu ca as fi citit pana in prezent o biblioteca de carti(doamne ajuta, pe viitor), dar mi s-a parut cel mai autentic si cel mai potrivit final pe care il poate avea o carte, pe care l-am gustat vreodata. nu degeaba il iubesc pe eliade! este ultimul sau roman, si poate cel mai complex. poate picatura prin care a depasit absolutul.
temele principale sunt timpul si istoria. personajele aspira la fericire, la nemurire, la eliberarea din timpul prezent. tot romanul se invarte in jurul unei masini, care il obsedeaza pe Stefan, personajul principal. masina care, crede el, dispare in noaptea de sanziene - noaptea cerurilor deschise, ziua cea mai lunga din an.
iubirea este si ea prezenta, personajele traind pe de o parte povesti de dragoste, pe de alta parte dezamagiri, drame. Stefan crede ca poate iubi doua femei, sotia sa Ioana, si Ileana, femeia ce i-a fost ursita, ba mai mult ajunge la un moment in care chiar se simte convins ca le iubeste pe amandoua. intre timp ezita, oscileaza intre viata si ideal, o iubeste cand pe una cand pe alta. Ioana sfraseste intr-un atac de bombardament din timpul razboiului, iar Ileana, ranita il paraseste. in cele din urma realizeaza ca singura pe care a iubit-o in tot acest timp a fost Ileana, si incepe s-o caute. defapt asta face pe tot pacursul existentei sale, o cauta, chiar si inconstient. o intalneste dupa 6 ani langa o padure de langa Paris si ii recunoaste masina, masina din noaptea de sanziene. masina dispare, transformandu-se astfel intr-o cale de atemporalitete pentru cei doi, care sfarsesc aparent intr-un accident de circulatie, la miezul nopii...
imi pare rau ca n-am gustat cartea asta asa cum ar fi trebuit. ba am citit-o prea repede, ba am lasat-o uitata intr-un colt. asa mi se intampla la majoritatea, si de aceea ajung dupa un timp sa le recitesc. le inteleg altfel.
pana atunci o trec pe lista de asteptare, si mai adaug ceva la preferate...
Parca pe-aici, sub arborii inalti, arsita dupa-amiezei de vara nu patrunsese inca. Nel mezzo del cammin di nostra vita... Una selva oscura... Parca s-ar fi simtit deodata observat de cineva; si zambi incurcat. Stia foarte bine ca-si repeta cuvintele acestea ca sa nu-si aminteasca de balti si de copilarie, sa nu-si aminteasca de parul balai al Miei plutind, o singura, nesfarsita clipa, pe obrazul cald si leganat al lacului. Una selva oscura, reincepu el incercand sa se smulga din sentimentul ciudat, de copilareasca teama, ca cineva, foarte aproape de el, nevazut, il urmareste si-l observa si citeste in sufletul lui ca intr-o carte deschisa, citeste speranta lui copilareasca, absurda, ca daca-si va recita singurele versuri din Inferno pe care le stia, va scapa de amintirile baltilor si ale copilariei. Patrundea tot mai departe in padure, intovarasit de prezenta aceea nelamurita si implacabila care-i ghicea toate gandurile si-l facea sa zambeasca incurcat, ca un copil surprins de un ochi strain si neindraznind sa-si reia joaca, hotarat doar sa astepte, cu acelasi zambet vinovat pe figura, multumindu-se sa astepte si sa respire, intimidat, pana ce ochiul strain va dispare, lasandu-l din nou singur cu taina jocului numai de el cunoscut.
Mi-a spus doar de trei ori ca ma iubeste. De trei ori in sase ani. Imi vorbea mai mult de Vadastra si de d-na Zissu. Imi vorbea de Timp si de masina care ar fi trebuit sa dispara la miezul noptii, de camera Sambo si de cerurile care s-ar putea deschide. Imi vorbea despre tot, chiar si de razboi si de afacerile lui Vidrighin, numai de iubirea lui nu-mi vorbea niciodata. Nici macar nu stiu daca m-a iubit. Spunea doar ca i-am fost ursita. Eu l-am iubit de cum l-am zarit. Umbla in padure in urma mea si am intors capul si atunci am stiut ca este el, ca pe omul acesta am sa-l iubesc toata viata. Am stiut dar n-am vrut sa recunosc. Era casatorit, isi adora sotia, curand au avut si un copil, dar eu stiam ca pe el am sa-l iubesc toata viata, desi nu voiam sa recunosc. Am incercat totul ca sa-l uit. Si poate, totusi, pana la urma l-as fi uitat, daca nu reaparea pe neasteptate in viata mea. Pe neasteptate, venea sa ma vada sau imi telefona, si atunci intelegeam ca nu-l uitasem inca, dar nu voiam sa recunosc.
Asadar, aceasta era; nu iubirea Ilenei, ci masina. Ea ii era ursita, nu Ileana. Simti cum i se scurge sangele, cum i se risipeste in pamant. Era intocmai asa cum o vazuse el, si semana cu toate celelalte, semana cu masina pe care o descoperise in noaptea Anului Nou, aproape ingropata sub zapada, in timp ce Ioana il astepta nerabdatoare, cu gandul la petrecerea care incepuse deja in casa de la Cotroceni; semana cu masina pe care o pictase el si cu cea pe care i se paruse ca a zarit-o rasturnata in drum spre Ciuc, cand o auzise pe Ileana: Logodnicul meu... Poate mai traieste..., semana cu imaginea masinii rasturnate, undeva intre Lisabona si Estoril, pe soseaua batuta de valuri, masina care el nu o vazuse niciodata, dar pe care o ghicise...
O imagine, relua Ileana visatoare. Nu te-ai schimbat. O nalucire in care n-ai crezut nici tu la inceput, dar in care te-ai incapatanat sa crezi cu furie, cu deznadejde, nutrind-o din propia ta viata, dandu-i sangele si sufletul tau ca s-o faci sa traiasca, s-o faci sa ramana acolo, in fata ta, langa tine, intotdeauna langa tine, pana cand...
Pana cand ai crezut ca nu mai poti trai fara ea, ca imaginea aceea e viata ta, norocul tau, fericirea ta, destinul tau...
O simpla imagine, continua Ileana. O nalucire. Si pentru ea ti-ai distrus viata, ai facut sa sufere pe cei care-ti erau scumpi, le-ai distrus si lor viata. Da, asa a fost. Toti oamenii isi rateaza viata. In afara de sfinti. De ce-mi spui asta? il intrerupse Ileana tulburandu-se. De ce-mi vorbesti mereu de sfinti? de cand ne-am cunoscut mi-ai vorbit mereu de sfinti. De ce? de ce? Soseaua iesise dintre sirurile de plopi rari si ocolea acum poalele unui deal cu vii. Nu-mi dau nici eu bine seama de ce. Poate pentru ca aveam si eu, ca toti, nostalgia unei existente fara rupturi. Numai un sfant poate trai in timp si totodata in afara timpului, in eternitate. Numai o asemenea existenta plenare, rotunda...
Nu te mai gandi, il intrerupse Ileana zambind. Nu-ti mai aminti mereu ce-a fost, ce-ar fi putut fi... Nu mai trai mereu in trecut... E adevarat. Acesta e pacatul nostru cel mai mare, ca nu putem trai in prezent. Numai sfintii traiesc necontenit in prezent. Ileana il privi lung, zambi din nou si-si stinse absent tigara in scrumiera. Isi opri o clipa ochii si descifra cifrele: Souvenir... Stefan, spuse, esti neschimbat. Ai ramas acelasi. Am imbatranit. Nu. N-ai imbatranit. N-ai sa poti imbatrani niciodata...
Mi-ai jurat, Stefan, ai jurat pe mine, il intrerupse Ileana. Nu mai e nimci de facut.... Si acum, iata ce te rog. Sa nu mai ma cauti, sa nu te mai gandesti la mine, sau sa te gandesti ca la cineva care a murit demult. Asa s-a intamplat cu mine: am murit de mult. Adu-ti aminte de tot ce vrei tu, dar nu te mai gandi la mine, cea de azi, cea care voi mai fi cat timp va voi Dumnezeu. Dumnezeu, repeta foarte incet Stefan. Am sa te rog sa ma uiti, continua Ileana. Dar inainte de a ma uita, as vrea sa mai afli un lucru. Nu ti-l spun ca sa te chinui, ca sa te fac sa regreti toate cate s-ar fi putut intampla si nu s-au intamplat. Poate ca tu n-ai avut nicio vina. N-a fost nici vina mea ca te-am intalnit si m-am indragostit de tine, m-am indragostit si nu te-am putut uita. Asa am fost ursita. Cand m-am nascut, probabil ca a venit o ursitoare care nu fusese poftita si mi-a ursit nenoroc. Asculta-ma, te rog, inalta ea speriata mana ca sa-l opreasca, mi-ai jurat ca ai sa ma asculti... Asa mi-a fost ursita. Tu, probabil, n-ai avut nicio vina. Dar as vrea sa stii lucrul acesta: ca eu am ramas credincioasa ursitei mele. Te-am lasat sa crezi ca nu te mai iubesc. Am mintit. N-am incetat o clipa sa te iubesc. Poate n-am voit intotdeauna asa, dar asa a fost: te-am iubit de cand te-am zarit pentru prima oara, acum doisprezece ani, in padurea de la Baneasa, si te iubesc si astazi. Am foste blestemata sa te iubesc. Te voi iubi probabil pana in ultima clipa a vietii mele. Asa am fost blestemata, asa mi-a fost ursita.
Nu ma intrerupe, te rog! striga ea cu deznadejde, mi-ai jurat ca ai sa ma asculti. Lasa-ma sa-ti spun tot. Vreau sa stii tot. Vreau sa stii ca, atunci cand mi s-a parut pentru intaia data ca te iubesc, cateva saptamani dupa ce te-am cunoscut, si mi s-a parut ridicol ca te-as putea iubi doar pentru ca te vazusem de cateva ori, atunci, in 1936, imi repetam, ca-mi bat joc de mine si sa ma trezesc, imi repetam ca e ridicol, ca parca ar fi ca in Tristan si Isolda... Stefan, pentru mine a fost ca in Tristan si Isolda. In noaptea aceea mi-ai dat, poate, fara sa vrei, poate fara sa stii, mi-ai dat sa beau otrava, mi-ai otravit sangele, mi-ai otravit sufletul, si eu n-am mai trait decat pentru tine, n-am mai trait ca oamenii vii si treji, ci asa cum traiesc umbrele, am trait din bietele mele amintiri, din acele nefericite, scurte, dezastruoase sferturi de ora pe care mi le dadeai tu, aparand cu un buchetel de lacramioare ca sa-mi spui ca esti indragostit de mine, dar imi spuneai asta odata, cel mult de doua ori pe an, si in restul pretioaselor minute pe care mi le daruiai, imi vorbeai de masina cu care ar fi trebui sa vin si n-am venit...
Tu, inima mea, norocul meu, zburatorul meu, veneai de cateva ori pe an, un sfert de ceas, uneori poate chiar o jumatate de ceas, si-mi vorbeai de masina care trebuia sa dispara la miezul noptii sau de tainele d-nei Zissu. Stefan, sopti ea privindu-l in ochi, silindu-se sa zambeasca, daca ai sa ma mai iubesti vreodata, daca ai sa ma mai iubesti vreodata, sa nu mai faci asta. E groaznic. In doisprezece ani am trait din amintirea catorva ceasuri. Daca as aduna toate orele si minutele pe care mi le-ai dat, poate s-ar face o zi si o noapte. Am trai din ele asa cum traiesc umbrele din amintirea unei vieti intregi si pline... Mi-ai dat sa beau otrava, Stefan. N-ai stiut nici tu ce faci...
Curand, incepu el deodata, ne vom desparti. Ti-am jurat. Am jurat pe tine si am sa ma tin de cuvant. Dar nu e judecator pe lume care sa nu ingaduie, in afara de litera juramantului, inca alte, cateva, foarte putine cuvinte. Am foarte putin sa-ti spun. Am fost nebun, spuse Stefan. Nu, mai exact, am fost orb. Doisprezece ani n-am inteles. Am inteles doar in dupa-amiaza asta. Am stiut de la inceput, de cand te-am zarit, ca te iubesc, ca am sa te iubesc toata viata. Ca mi-ai fost ursita, ca am baut impreuna din aceeasi otrava...
Mireasa mea, continua Stefan repede, ca si cum n-ar mai fi auzit-o, te-am iubit asa cum m-ai iubit si tu, ca un nebun, ca un strigoi, fara sa inteleg ce fac, fara sa inteleg ce se intampla cu noi, de ce am fost ursiti sa ne iubim fara sa ne iubim, de ce-am fost ursiti sa ne cautam fara se ne intalnim... In bataia farului masinii care se apropia din fata, o zari o clipa, o vazu cum plange privind inaintea ei, privind asa cum privesc orbii, adanc, neclintit, fara sa vada. Vreau sa-ti spun nu pentru ca sa te fac sa suferi. Vreau sa-ti marturisesc ca nu te-am iubit decat pe tine. Nu ti-am aratat-o, poate, niciodata, dar nu te-am iubit decat pe tine. Si in dupa-amiaza asta am inteles de ce. Uitasem ceva si fusesem nebun, fusesem orb, n-ar fi trebuit sa uit. Si-acum trebuie sa-ti spun. Nu te-am iubit decat pe tine, dar trebuie sa-ti spun. Nu te-am iubit decat pe tine. Te voi iubi si cand, in ultima clipa... Iubitul meu, o auzi soptind. As vrea sa stii doar atat, incepu el din nou, cu un efort. As vrea sa stii... Iubitul meu, o mai auzi soptind. Zarise parapetul si, dincolo de el, ghicise cascata in intuneric prapastia. Incepu sa tremure. Ar trebui sa-i spun, mai am timp sa-i spun... Dar il orbira farurile masinii rasarite pe neasteptate din intuneric, in fata lor, si fara sa-si dea seama ce face, se apropie mult de Ileana. Simti in acea unica, nesfarsita clipa, intreaga beatitudine dupa care tanjise atatia ani, daruita in privirea ei inlacrimata. Stiuse de la inceput ca asa va fi. Stiuse ca, simtindu-l foarte aproape de ea, Ileana va intoarce capul si-l va privi. Stiuse ca acea ultima nesfarsita clipa ii va fi de ajuns.
24 apr. 2010
mai stii cum nu puteam sta separati? eram precum drogatii, iar trupurile noastre urlau dupa prezenta celuilalt. nu sufletul avea nevoie, ci carnea. caci odata ce ne regaseam foamea disparea. mai stii cum ne hraneam unul din celalat. cum ne sorbeam dintr-o privire, cum ne consumam intr-un sarut, sau ne lipeam printr-o imbratisare.
mi-ai spus ca incepem sa ne plictisim langa cineva, doar cand ajungem sa-l cunoastem in intregime. cand nu mai avem ce descoperi.
pe atunci erai dispus sa ma urmezi oriunde, si oricand. nu conta daca ne era rau sau bine, eram mereu impreuna. nu conta daca locurile in care ne aflam iti faceau sau nu placere. daca te regaseai in ele. imi spuneai ca e de ajuns sa fiu langa tine, si iti gasesti oriunde un loc. te vedeam cat esti de lacom. cum imi inghiteai toate cuvintele, toate privirile, toate reactiile.
credeai ca asta e dragostea. si poate nu te-ai inselat, caci ne-am iubit. un lant de care suntem legati.
lantul s-a rupt, si fiecare am ales. am ajuns sa ne anticipam si ultimul gest? stiu doar ca nu mai puteam sta unul langa celalalt.
stii ca eram impotriva timpului. ca il uram pentru ca trece prea repede si ne desparte. intr-adevar a trecut. odata cu el ne-am schimbat si noi. am stiut-o din acea dupa-amiaza. eram in gara, stateam pe bagaje, iar trenul nostru avea intarzaiere, 10 minute. te-am vazut cat esti de plictisit. nici macar nu ma mai priveai. nu mai eram acolo. inainte inventai fel de fel de povesti. despre gari, trenuri sau oamenii ce alergau sau asteptau plictisiti pe peroane. i-am inlocuit. stiu ca din urma noastra vor veni altii indragostiti, plictisiti, si tot asa...
inainte nu-ti ajungeam 10 minute, nu-ti ajungeam in orele calatoriei, nu-ti ajungeam cu zilele sau in cele 2 minute ale despartirii.
acum, altul e cel caruia ii spun, plictiseste-ma!
23 apr. 2010
abandon sau izbanda?
iti urasc zambetul ala idiot si crispat pe care mi-l arunci la fiecare "buna". la asta se rezuma relatia noastra. la un simplu salut, un zambet fortat si privirea mea tampa.
nu mai stiu ce-am aici, nu mai stiu cine sunt, ce vreau. m-am prostit. nu mai dorm, nu mai traiesc, nu pot sa ma mai bucur de nimic. nu mai simt nimic in afara de tine. esti prezent zi si noapte, caci sufletul mi-e gazda. iar tu, asemenea parazitilor te hranesti. e din ce in ce mai putina viata acolo, cat despre forta ai supt-o toata.
ma simt framantata intr-un vartej. sunt clipe cand vantul se potoleste si ma vad afara, eliberata, curata. momentele cand uit de tine. apoi incepe si mai tare, se invarte din ce in ce mai puternic. atunci nu mai pot respira, iar ura pentru ea creste, se alimenteaza cu fiecare sageata pe care mi-o arunca in inima. ii zambesc frumos, caci nu vreau sa te ranesc. mi-e mila de ea, mi-e mila de tine. doar crezi ca o cunosti, doar crezi ca poarta ce ai tu nevoie. nu i-ai vazut niciodata zambetul veninos, m-ar ucide daca ar putea. si uite-ma inca aici, inca rezist, si o voi face doar ca sa o vad infranta. recunosc, n-am urat pe nimeni asa cum o urasc pe ea.
o urasc pentru ca e falsa, cinica.
pentru ca nu si-ar recunoaste niciodata gandurile necurate.
pentru ca la ea totul e bine si frumos.
pentru ca-si ascunde amaraciunea in zambete ce nu dureaza mai mult de-o secunda.
pentru ca eu te iubesc, iar ea nu.
pentru ca eu nu te-as rani niciodata, in schimb ei nu i-ar pasa.
pentru ca mi-e frica si nu stiu cum sa fac, iar ea sta cu plasa intinsa, asteptandu-te sa cazi. pentru ca nu te pot lasa. pentru ca tu nu-i poti vedea plasa, in schimb eu pot.
si iar ma rapeste deznadejdea. daca totusi va meritati unul pe altul? amandoi va hraniti de pe urma celorlati. daca nu trebuie sa fac decat nu pas, si-am iesit? daca as uita de ea? daca te-as lasa in urma si m-as desprinde? daca nu mi-ar mai pasa?....
fa-ma sa te urasc, caci de la dragoste la razboi nu e decat un pas. un pas, atat mai avem. se umple paharul, si cineva trebuie sa renunte, inainte sa ne rapeasca puhoaiele. un imbold si renunt fericita.
altfel nu pot...
nu mai stiu ce-am aici, nu mai stiu cine sunt, ce vreau. m-am prostit. nu mai dorm, nu mai traiesc, nu pot sa ma mai bucur de nimic. nu mai simt nimic in afara de tine. esti prezent zi si noapte, caci sufletul mi-e gazda. iar tu, asemenea parazitilor te hranesti. e din ce in ce mai putina viata acolo, cat despre forta ai supt-o toata.
ma simt framantata intr-un vartej. sunt clipe cand vantul se potoleste si ma vad afara, eliberata, curata. momentele cand uit de tine. apoi incepe si mai tare, se invarte din ce in ce mai puternic. atunci nu mai pot respira, iar ura pentru ea creste, se alimenteaza cu fiecare sageata pe care mi-o arunca in inima. ii zambesc frumos, caci nu vreau sa te ranesc. mi-e mila de ea, mi-e mila de tine. doar crezi ca o cunosti, doar crezi ca poarta ce ai tu nevoie. nu i-ai vazut niciodata zambetul veninos, m-ar ucide daca ar putea. si uite-ma inca aici, inca rezist, si o voi face doar ca sa o vad infranta. recunosc, n-am urat pe nimeni asa cum o urasc pe ea.
o urasc pentru ca e falsa, cinica.
pentru ca nu si-ar recunoaste niciodata gandurile necurate.
pentru ca la ea totul e bine si frumos.
pentru ca-si ascunde amaraciunea in zambete ce nu dureaza mai mult de-o secunda.
pentru ca eu te iubesc, iar ea nu.
pentru ca eu nu te-as rani niciodata, in schimb ei nu i-ar pasa.
pentru ca mi-e frica si nu stiu cum sa fac, iar ea sta cu plasa intinsa, asteptandu-te sa cazi. pentru ca nu te pot lasa. pentru ca tu nu-i poti vedea plasa, in schimb eu pot.
si iar ma rapeste deznadejdea. daca totusi va meritati unul pe altul? amandoi va hraniti de pe urma celorlati. daca nu trebuie sa fac decat nu pas, si-am iesit? daca as uita de ea? daca te-as lasa in urma si m-as desprinde? daca nu mi-ar mai pasa?....
fa-ma sa te urasc, caci de la dragoste la razboi nu e decat un pas. un pas, atat mai avem. se umple paharul, si cineva trebuie sa renunte, inainte sa ne rapeasca puhoaiele. un imbold si renunt fericita.
altfel nu pot...
22 apr. 2010
when i touch you for the first time it would be with my lips
you will fell the warmth but you will not know where
perhaps it would be on your eyes
i will press my mouth on your eyes and you will feel the warmth
you will fell the warmth but you will not know where
perhaps it would be on your eyes
i will press my mouth on your eyes and you will feel the warmth
don't hesitate for a moment to forget this woman, who now says without a trace of regret, farewell
20 apr. 2010
Din jurnalul Mariei
Cand nu mai aveam nimic de pierdut, am primit totul. Cand am incetat a fi cine eram, m-am gasit pe mine insami.
Cand am cunoscut umilinta si supunerea totala, am devenit libera. Nu stiu daca sunt bolnava, daca totul n-a fost decat un vis sau daca se va intampla o singura data. Stiu ca pot sa traiesc fara asta, dar mi-ar placea sa-l intalnesc din nou, sa repet experienta, sa merg mai departe decat am fost.
Cand ne intalnim cu cineva si ne indragostim, avem impresia ca intreg universul este de acord; azi am vazut ca asa ceva s-a petrecut cu apusul de soare. Cu toate acestea, daca ceva e gresit, nimic nu ramane! Nici starcii, nici muzica din departare, nici savoarea buzelor lui. Cum de poate disparea atat de repede frumusetea care se afla acolo acum cateva minute?
Viata este foarte rapida; ii face pe oameni sa treaca de la cer la infern in cateva secunde.
Cand am cunoscut umilinta si supunerea totala, am devenit libera. Nu stiu daca sunt bolnava, daca totul n-a fost decat un vis sau daca se va intampla o singura data. Stiu ca pot sa traiesc fara asta, dar mi-ar placea sa-l intalnesc din nou, sa repet experienta, sa merg mai departe decat am fost.
Cand ne intalnim cu cineva si ne indragostim, avem impresia ca intreg universul este de acord; azi am vazut ca asa ceva s-a petrecut cu apusul de soare. Cu toate acestea, daca ceva e gresit, nimic nu ramane! Nici starcii, nici muzica din departare, nici savoarea buzelor lui. Cum de poate disparea atat de repede frumusetea care se afla acolo acum cateva minute?
Viata este foarte rapida; ii face pe oameni sa treaca de la cer la infern in cateva secunde.
19 apr. 2010
ceea ce vezi e cliseu
imi pare rau,
trebuia sa-ti fi spus
caci te-am iubit....
.jpg)
de ce vorbesti la trecut, cand stii ca inca se afla acolo?
sunt in razboi. sunt singurul soldat de pe front. nici macar nu am cu cine lupta.
de partea cui ma aflu? memoria imi acuza inima.
de ce nu il dai afara? de ce nu il uiti? ai fost o proasta, nu trebuia sa-l visezi, trebuia sa-l iubesti!
trebuia, trebuia, trebuia... ce stii tu despre "a simti". ma acuzi de lasitate, ma acuzi ca mi-e teama si razi de mine. inca se mai vad cicatricile...
nu stii decat sa dai ordine, nu faci decat sa distrugi totul. uita-te la ea. la prima vedere ai spune ca e in regula, dar nimeni nu stie ce e inauntru. bucati, atat. pasaje frumoase, placute, suprafata... nici ea nu mai stie ce ascunde. in fiecare zi ii tipam in ureche. inainte vorbeam in soapta, ne intelegeam, ne completam. acum o zapacim, si nu mai intelege nimic. nu mai stie ce sa faca. ce-ar fi sa tacem o vreme, s-o lasam pe ea sa aleaga.
spui ca e vina mea? ca stau toata ziua pe capul ei. ca n-o mai las in pace, ca n-o mai lasam singura. ca ii rapesc curajul, ii tai orice avant. nu, nu eu o opresc. asta e ea. mult prea rationala, are nevoie de mine. daca dispar, se va simti speriata.
sa o lasam. ne ascundem pentru cateva clipe si o urmarim. daca greseste, revenim. acum taci. anticipez alegerea.
nu vreau sa-mi dezamagesc inima, insa am ales sa te uit. iti jur ca te scot afara. oricat ar dura. am rabdare. ma lepad de tine, te gonesc, incet-incet. chiar daca te incapatanezi sa revii. nu faci decat sa ma chinui. chiar daca nu-mi pot stapani gandurile, macar cuvintele. de azi sunt amnezica! cine e el? nu, nu-l recunosc, n-a mai trecut pe aici....
dar ceea ce simt e veritabil...
trebuia sa-ti fi spus
caci te-am iubit....
.jpg)
de ce vorbesti la trecut, cand stii ca inca se afla acolo?
sunt in razboi. sunt singurul soldat de pe front. nici macar nu am cu cine lupta.
de partea cui ma aflu? memoria imi acuza inima.
de ce nu il dai afara? de ce nu il uiti? ai fost o proasta, nu trebuia sa-l visezi, trebuia sa-l iubesti!
trebuia, trebuia, trebuia... ce stii tu despre "a simti". ma acuzi de lasitate, ma acuzi ca mi-e teama si razi de mine. inca se mai vad cicatricile...
nu stii decat sa dai ordine, nu faci decat sa distrugi totul. uita-te la ea. la prima vedere ai spune ca e in regula, dar nimeni nu stie ce e inauntru. bucati, atat. pasaje frumoase, placute, suprafata... nici ea nu mai stie ce ascunde. in fiecare zi ii tipam in ureche. inainte vorbeam in soapta, ne intelegeam, ne completam. acum o zapacim, si nu mai intelege nimic. nu mai stie ce sa faca. ce-ar fi sa tacem o vreme, s-o lasam pe ea sa aleaga.
spui ca e vina mea? ca stau toata ziua pe capul ei. ca n-o mai las in pace, ca n-o mai lasam singura. ca ii rapesc curajul, ii tai orice avant. nu, nu eu o opresc. asta e ea. mult prea rationala, are nevoie de mine. daca dispar, se va simti speriata.
sa o lasam. ne ascundem pentru cateva clipe si o urmarim. daca greseste, revenim. acum taci. anticipez alegerea.
nu vreau sa-mi dezamagesc inima, insa am ales sa te uit. iti jur ca te scot afara. oricat ar dura. am rabdare. ma lepad de tine, te gonesc, incet-incet. chiar daca te incapatanezi sa revii. nu faci decat sa ma chinui. chiar daca nu-mi pot stapani gandurile, macar cuvintele. de azi sunt amnezica! cine e el? nu, nu-l recunosc, n-a mai trecut pe aici....
dar ceea ce simt e veritabil...
14 apr. 2010
Straini in noapte
Amintirea e o seara a fericirilor trecute...
Iti amintesti, era intr-o vara? Au fost cele mai sincere ore ale noastre. Iti amintesti fantana, sticla cu vin?... In seara asta te rapesc, mi-ai spus. N-a fost nevoie de niciun efort. M-am lasat purtata cu ochii acoperiti de mana ta.
Eu nu am uitat nimic. Am pastrat. Noaptea aceea alba, chipul tau in lumina lunii, lumina lumanarilor pe fantana veche, gustul vinului pe limbile noastre, gustul tau... Stiai ca sunt indragostita de vin, stiai ca sunt indragostita de tine. Stiai dar voiai sa uiti. Mi-ai spus ca mai bine n-ai fi aflat niciodata.
Privirea, cuvintele tale au fost clare in noapte. Singurul moment curat dintre noi. Mi-ai spus ca ma iubesti, dar ca de ea esti legat. Mi-ai spus ne iubesti pe amandoua, in moduri diferite, dar ca pe ea n-o poti uita.
Mi-ai dat sperante, atunci.
Mi-ai spus ca daca sentimentele se vor pastra sa ma intorc la tine. Sa te astept peste 3 ani, in acelasi loc, in aceleasi ore.Mi-ai spus ca daca ma vei putea iubi asa cum merit, vei fi acolo.
Au trecut cei 3 ani. Azi am trecut pe acolo dar era lumina. Nu mai ramasese nimic de atunci, din acea noapte, din noi?
M-a imbratisat un val de melancolie si am fugit departe. Am fugit de noapte, de fantana noastra, de tine...
Nu te mai iubesc.
13 apr. 2010
Prieten drag, Morfina mea, du-ma spre castel...
Vantul alearga cu mine spre castel
Caramida noua, da Doamne sa ploua!
Soarele-mi deschide poarta catre el
Caramida rea, da Doamne sa stea!
aberatii...asta insir aici. Vantul alearga cu mine spre castel
Caramida noua, da Doamne sa ploua!
Soarele-mi deschide poarta catre el
Caramida rea, da Doamne sa stea!
as termina cu toate daca as sti ca nu ma va lovi un munte de regrete. nu mai stiu nimic. nu mai inteleg nimic din randurile astea, mi se par niste imense porcarii si abia ma abtin sa nu le distrug pe toate.
nu mai vad rostul tau aici in mine. vreau sa dispari din ganduri, din suflet. sa sterg orice urma. sa nu-mi mai aminteasca nimic.
prostii... doar gura de mine. nu fac nimic din ce mi-as dori.
degeaba ma zbat.
orice as face raman urmele..
intr-o dimineata te-ai trezit si nu il mai iubeai.
intr-o dimineata ti-a devenit strain.
nu-i mai stiai mirosul, nu-i mai cunosteai glasul.
intr-o dimineata a devenit amintire....
12 apr. 2010
intrebare
n-am inteles niciodata chestia asta cu poeziile. n-am scris niciodata una, nici macar n-am incercat si nici nu stiu daca o voi face, vorba aia niciodata sa nu spui "niciodata". nu pot sa inteleg un lucru. poeziile abstracte, le numesc eu. cele cu metafizica iubirii, si cel de fel de expresii si metafore care mai de care, cuvinte care se intrec, cuvinte care se bat intre ele. se bat sa-si castige un loc printre acele randuri. nu vreau sa sune a critica, dar n-am putut niciodata sa inteleg astfel de poezii. ma intreb daca autorii chiar simt toate acele chestii. sau doar se straduiesc sa le modeleze cat mai bine, se framnata, invart cuvintele pana ajung la ceva satisfacator, care sa "de-a bine" sau sa "sune bine". iertati-mi indrazeala, iar cei ce scriu sau citesc creatii de genul sa incerce sa nu o ia personal. nu vreau decat sa cunosc si alte pareri...
declaratie
Te-am iubit aşa cum m-ai iubit şi tu, ca un nebun, ca un strigoi, fără să înţeleg ce fac, fără să înţeleg ce se întâmplă cu noi, de ce am fost ursiţi să ne iubim fără să ne iubim, de ce am fost ursiţi să ne căutăm fără să ne întâlnim...
nimic din ceea ce simt nu poate incapea in cuvinte, poate de asta nu ti-am spus-o nici acum...
chiar daca nevoia de a-ti arata creste pe zi ce trece.
creste precum painea bunicii in cuptor. iar eu ma uit prin geam. daca deschid cuptorul da inapoi. daca deschid cuptorul stric tot. asa ca astept
voi gusta vreodata din acea paine?
zi-mi, ce ai vrea sa auzi? zi-mi ce ai vrea sa auzi!
nimic din ceea ce simt nu poate incapea in cuvinte, poate de asta nu ti-am spus-o nici acum...
chiar daca nevoia de a-ti arata creste pe zi ce trece.
creste precum painea bunicii in cuptor. iar eu ma uit prin geam. daca deschid cuptorul da inapoi. daca deschid cuptorul stric tot. asa ca astept
voi gusta vreodata din acea paine?
zi-mi, ce ai vrea sa auzi? zi-mi ce ai vrea sa auzi!
11 apr. 2010
8 apr. 2010
coup de foudre
chipul tau luminat in intunericul noptii imi apare din ce in ce mai sters. de tine imi amintesc des, dar infatisarea am pierdut-o. toate-ti sunt ravasite si parca nu esti tu cel de atunci, cel de acum, cel de candva. nu te mai stiu. reascolite-ti sunt toate, toate mai putin ochii. poti sa ai gura lui, zambetul lui, profilul lui, dar ochii...ochii sunt ai tai. ochii in care tuna si fulgera, care ploua. ochii care mangaie, care descopera. ochii care se joaca, care cuceresc. ochii ce darama ziduri. ochii din care curg povesti.
ochii tai iubesc.
ochii tai negri s-au indragostit si m-au iubit intr-o ora. asta stiu sigur. privirea aceea nu putea fi decat aievea, tu nu puteai fi decat aievea. ce-am simtit acolo cu tine, ce-am trait noi nu se poate petrece decat prin viata.
de ce ne-am lovit noi? mana destinului?strafulgerare a vietii? coincidenta? o clipa intr-un univers? cine stie.... stiu doar ca in acele secunde te-am iubit.
cate secunde are o ora?
cui ii spun toate astea? unei fantasme, unui inger? te-ai potrivi foarte bine in ambele ipostaze avand in vedere locul in cate te-am intalnit. noaptea invierii. te aflai in fata bisericii si tineai o lumanare aprinsa intre maini. atat imi amintesc. tu si privirea adanca cu care ma fixai. noi doi, iar pe fundal luminile, clopotele, vocile ce cantau sarbatoarea.
sarbatoare inimilor.
nu am atins ochi care sa ma priveasca precum ai tai. ne-am lasat pe rand descoperiti, ne-am fugarit, ne-am cautat privirile, am ezitat, m-am rusinat, l-am strapuns. ne-am agatat unul de altul, cum se agata nou nascutul de viata, plin de speranta. ne-am lasat descoperiti cum isi descopera iubita goliciunea in fata barbatului ei. ne-am sorbit privirile pana la sete, cum isi sorb indragostotii saruturile... nici noi n-am fost satui.
m-as fi supus pentru totdeauna unei singure priviri...
eu pentru tine ce-am fost?
ochii tai iubesc.
ochii tai negri s-au indragostit si m-au iubit intr-o ora. asta stiu sigur. privirea aceea nu putea fi decat aievea, tu nu puteai fi decat aievea. ce-am simtit acolo cu tine, ce-am trait noi nu se poate petrece decat prin viata.
de ce ne-am lovit noi? mana destinului?strafulgerare a vietii? coincidenta? o clipa intr-un univers? cine stie.... stiu doar ca in acele secunde te-am iubit.
cate secunde are o ora?
cui ii spun toate astea? unei fantasme, unui inger? te-ai potrivi foarte bine in ambele ipostaze avand in vedere locul in cate te-am intalnit. noaptea invierii. te aflai in fata bisericii si tineai o lumanare aprinsa intre maini. atat imi amintesc. tu si privirea adanca cu care ma fixai. noi doi, iar pe fundal luminile, clopotele, vocile ce cantau sarbatoarea.
sarbatoare inimilor.
nu am atins ochi care sa ma priveasca precum ai tai. ne-am lasat pe rand descoperiti, ne-am fugarit, ne-am cautat privirile, am ezitat, m-am rusinat, l-am strapuns. ne-am agatat unul de altul, cum se agata nou nascutul de viata, plin de speranta. ne-am lasat descoperiti cum isi descopera iubita goliciunea in fata barbatului ei. ne-am sorbit privirile pana la sete, cum isi sorb indragostotii saruturile... nici noi n-am fost satui.
m-as fi supus pentru totdeauna unei singure priviri...
eu pentru tine ce-am fost?
6 apr. 2010
purgatoriu
sta intr-un colt cu mainile la ochi. nu vrea sa accepte ruptura. ea inca sta acolo si asteapta sa revii. sta si coase la panza asteptarii, fara sa stie isi dilata chinul.
nu mai coase, se pare ca e destula. o ia si isi infasoara trupul. numai ochii ii lasa liberi. ochii vad tot. chiar daca nu accepta ei vad.
acum priveste. nu mai sta ca in trecut, cu mainile zid. ii lasa sa vada si sa redescopere totul. lucrurile care au fost candva ale lor, au acum, culori sterse, peste care s-a asternut panza paianjenilor. panza despartirii. ii e frica sa puna mana. vrea sa-si curete camera, dar nu poate sa atinga panza. lacrimile o vor topi, se aude dintr-un colt. nu poate zari nimic prin fumul albicios, dar stie ca-i singura dezlegare. va plange, nu va fi greu. oricum odata si-o data trebuiau sa vina si lacrimile...
acum insa va fi puternica. va fi puternica si se va ridica. deja e in picioare. nu i-a fost greu deloc. greu ii va fi sa paseasca singura. trebuie sa invete sa-si tina echilibrul. face pasi mici si ezitanti, caci inca nu e obisnuita. intinde mana dupa masa din fata ferestrei. pe masa aceea isi beau cafeaua, se jucau, mancau, scriau, se iubeau...
o lasa in urma, si se indreapta acum spre fotoliu. fotoliul lui, in care ea nu s-a asezat niciodata. pe fotoliul acela statea el gol, si o privea intinsa in pat, dupa ce faceau dragoste. le placeau mult sa se iubeasca. isi framantau trupurile ore intregi si nu mai stiau de ei. neasteptat se aseaza in fotoliu.... se sprijina pe-o parte si priveste spre pat asa cum facea el. nimic. nu poate simti nimic.
renunta dezamagita la fotoliu si aproape ca alerga spre pat. acolo sigur il va putea simti. acolo trebuie sa i se fi pastrat mirosul, sa-i fi ramas prezenta. se intinde in partea lui si isi afunda fata in perna. pustiu. cauta acum in jumatatea ei, jumatate in care il primea adesea. pustiu. se intoarce iar in cealalta parte si se ingroapa in gaura facuta de umerii lui puternici. crede pentru un timp ca si-a gasit locul, dar pozitia e incomoda, iar arcurile ii inteapa spatele amortit.
se ridica si mai priveste odata in jur. camasa alba aruncata pe spatarul scaunului aproape ca o seduce. dar nu, nu mai are ce cauta aici. camera asta e complet goala, nu mai are nimic din prezenta lui, nu mai are nicio valoare fara pasii lui prin ea, sau umbrele corpului lui pe pereti.
locul asta e trecut, el e trecut, iar trecutul ramane in spate. trage storurile si curata totul cu o lacrima, de dragul ce-au avut odata. apoi inchide usa in urma....
http://www.trilulilu.ro/cuteanelvira/f57327a56ffb26
2 apr. 2010
- Saruta-ma cu saruturile gurii tale, ca saruturile tale sunt mai bune ca vinul.
- Miresmele tale sunt balsam mirositor, mir varsat este numele tau; de aceea fecioarele te iubesc.
- Rapeste-ma, ia-ma cu tine! Hai sa fugim! - Regele m-a dus in camarile sale: ne vom veseli si ne vom bucura de tine. Iti vom preamari dragostea mai mult decat vinul. Cine te iubeste, dupa dreptate te iubeste!
- Cum este marul intre copaci, asa este dragul meu printre flacai. Sa stau la umbra marului imi place, dulce este rodul lui in gura mea!
- El m-a duc in casa de ospat, si sus drept steag era iubirea.
- Intariti-ma cu vin, cu mere racoriti-ma, ca sunt bolnava de iubire.
- Stanga sa este sub cap la mine si cu dreapta lui ma cuprinde.
- Noaptea-n pat l-am cautat pe dragul sufletului meu, l-am cautat, dar, iata, nu l-am mai aflat.
- Scula-ma-voi, mi-am zis, si-n targ voi alerga, pe ulite, prin piete, amanuntit voi cauta, pe dragul sufletului meu. L-am cautat, nu l-am mai aflat.
- Intalnitu-m-am cu paznicii, cei ce targul strajuiesc; N-ati vazut, zic eu, pe dragul sufletului meu?
- Dar abia m-am despartit de ei si iata, eu l-am gasit, pe cel iubit; apucatu-l-am atunci si nu l-am mai lasat, pana nu l-am dus la mama mea, pana nu l-am dus in casa ei.
- O, de mi-ai fi fost tu fratele meu si sa fi supt la sanul mamei mele, atunci pe ulita de te-ntalneam, cu drag, prelung te sarutam si nimeni nu-ndraznea osandei sa ma dea.
.JPG)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)