In mijlocul drumului vietii noastre... o salbaticie obscura...

tocmai am terminat si al doilea volum din Noaptea de Sanziene. desi abia imi tin ochii deschisi, trebuie sa va povestesc. povestesc - e doar un mod de-a spune. trebuie sa va spun, cat inca e proaspata prezenta ei. si trebuie s-o fac acum, pentru ca stiu ca maine voi avea alta perceptie asupra cartii.
spre rusinea mea ma chinui cu cele doua volume de trei luni. primul l-am citit intr-o luna, iar al doilea mi-a luat 2 luni, logic nu:))? nu ca as fi citit pana in prezent o biblioteca de carti(doamne ajuta, pe viitor), dar mi s-a parut cel mai autentic si cel mai potrivit final pe care il poate avea o carte, pe care l-am gustat vreodata. nu degeaba il iubesc pe eliade! este ultimul sau roman, si poate cel mai complex. poate picatura prin care a depasit absolutul.
 temele principale sunt timpul si istoria. personajele aspira la fericire, la nemurire, la eliberarea din timpul prezent. tot romanul se invarte in jurul unei masini, care il obsedeaza pe Stefan, personajul principal. masina care, crede el, dispare in noaptea de sanziene - noaptea cerurilor deschise, ziua cea mai lunga din an.
iubirea este si ea prezenta, personajele traind pe de o parte povesti de dragoste, pe de alta parte dezamagiri, drame. Stefan crede ca poate iubi doua femei, sotia sa Ioana, si Ileana, femeia ce i-a fost ursita, ba mai mult ajunge la un moment in care chiar se simte convins ca le iubeste pe amandoua. intre timp ezita, oscileaza intre viata si ideal, o iubeste cand pe una cand pe alta. Ioana sfraseste intr-un atac de bombardament din timpul razboiului, iar Ileana, ranita il paraseste. in cele din urma realizeaza ca singura pe care a iubit-o in tot acest timp a fost Ileana, si incepe s-o caute. defapt asta face pe tot pacursul existentei sale, o cauta, chiar si inconstient. o intalneste dupa 6 ani langa o padure de langa Paris si ii recunoaste masina, masina din noaptea de sanziene. masina dispare, transformandu-se astfel intr-o cale de atemporalitete pentru cei doi, care sfarsesc aparent intr-un accident de circulatie, la miezul nopii...
 imi pare rau ca n-am gustat cartea asta asa cum ar fi trebuit. ba am citit-o prea repede, ba am lasat-o uitata intr-un colt. asa mi se intampla la majoritatea, si de aceea ajung dupa un timp sa le recitesc. le inteleg altfel.
pana atunci o trec pe lista de asteptare, si mai adaug ceva la preferate...


Parca pe-aici, sub arborii inalti, arsita dupa-amiezei de vara nu patrunsese inca. Nel mezzo del cammin di nostra vita... Una selva oscura... Parca s-ar fi simtit deodata observat de cineva; si zambi incurcat. Stia foarte bine ca-si repeta cuvintele acestea ca sa nu-si aminteasca de balti si de copilarie, sa nu-si aminteasca de parul balai al Miei plutind, o singura, nesfarsita clipa, pe obrazul cald si leganat al lacului. Una selva oscura, reincepu el incercand sa se smulga din sentimentul ciudat, de copilareasca teama, ca cineva, foarte aproape de el, nevazut, il urmareste si-l observa si citeste in sufletul lui ca intr-o carte deschisa, citeste speranta lui copilareasca, absurda, ca daca-si va recita singurele versuri din Inferno pe care le stia, va scapa de amintirile baltilor si ale copilariei. Patrundea tot mai departe in padure, intovarasit de prezenta aceea nelamurita si implacabila care-i ghicea toate gandurile si-l facea sa zambeasca incurcat, ca un copil surprins de un ochi strain si neindraznind sa-si reia joaca, hotarat doar sa astepte, cu acelasi zambet vinovat pe figura, multumindu-se sa astepte si sa respire, intimidat, pana ce ochiul strain va dispare, lasandu-l din nou singur cu taina jocului numai de el cunoscut.

Mi-a spus doar de trei ori ca ma iubeste. De trei ori in sase ani. Imi vorbea mai mult de Vadastra si de d-na Zissu. Imi vorbea de Timp si de masina care ar fi trebuit sa dispara la miezul noptii, de camera Sambo si de cerurile care s-ar putea deschide. Imi vorbea despre tot, chiar si de razboi si de afacerile lui Vidrighin, numai de iubirea lui nu-mi vorbea niciodata. Nici macar nu stiu daca m-a iubit. Spunea doar ca i-am fost ursita. Eu l-am iubit de cum l-am zarit. Umbla in padure in urma mea si am intors capul si atunci am stiut ca este el, ca pe omul acesta am sa-l iubesc toata viata. Am stiut dar n-am vrut sa recunosc. Era casatorit, isi adora sotia, curand au avut si un copil, dar eu stiam ca pe el am sa-l iubesc toata viata, desi nu voiam sa recunosc. Am incercat totul ca sa-l uit. Si poate, totusi, pana la urma l-as fi uitat, daca nu reaparea pe neasteptate in viata mea. Pe neasteptate, venea sa ma vada sau imi telefona, si atunci intelegeam ca nu-l uitasem inca, dar nu voiam sa recunosc.

Asadar, aceasta era; nu iubirea Ilenei, ci masina. Ea ii era ursita, nu Ileana. Simti cum i se scurge sangele, cum i se risipeste in pamant. Era intocmai asa cum o vazuse el, si semana cu toate celelalte, semana cu masina pe care o descoperise in noaptea Anului Nou, aproape ingropata sub zapada, in timp ce Ioana il astepta nerabdatoare, cu gandul la petrecerea care incepuse deja in casa de la Cotroceni; semana cu masina pe care o pictase el si cu cea pe care i se paruse ca a zarit-o rasturnata in drum spre Ciuc, cand o auzise pe Ileana: Logodnicul meu... Poate mai traieste..., semana cu imaginea masinii rasturnate, undeva intre Lisabona si Estoril, pe soseaua batuta de valuri, masina care el nu o vazuse niciodata, dar pe care o ghicise...

O imagine, relua Ileana visatoare. Nu te-ai schimbat. O nalucire in care n-ai crezut nici tu la inceput, dar in care te-ai incapatanat sa crezi cu furie, cu deznadejde, nutrind-o din propia ta viata, dandu-i sangele si sufletul tau ca s-o faci sa traiasca, s-o faci sa ramana acolo, in fata ta, langa tine, intotdeauna langa tine, pana cand...
Pana cand ai crezut ca nu mai poti trai fara ea, ca imaginea aceea e viata ta, norocul tau, fericirea ta, destinul tau...
O simpla imagine, continua Ileana. O nalucire. Si pentru ea ti-ai distrus viata, ai facut sa sufere pe cei care-ti erau scumpi, le-ai distrus si lor viata. Da, asa a fost. Toti oamenii isi rateaza viata. In afara de sfinti. De ce-mi spui asta? il intrerupse Ileana tulburandu-se. De ce-mi vorbesti mereu de sfinti? de cand ne-am cunoscut mi-ai vorbit mereu de sfinti. De ce? de ce? Soseaua iesise dintre sirurile de plopi rari si ocolea acum poalele unui deal cu vii. Nu-mi dau nici eu bine seama de ce. Poate pentru ca aveam si eu, ca toti, nostalgia unei existente fara rupturi. Numai un sfant poate trai in timp si totodata in afara timpului, in eternitate. Numai o asemenea existenta plenare, rotunda...

Nu te mai gandi, il intrerupse Ileana zambind. Nu-ti mai aminti mereu ce-a fost, ce-ar fi putut fi... Nu mai trai mereu in trecut... E adevarat. Acesta e pacatul nostru cel mai mare, ca nu putem trai in prezent. Numai sfintii traiesc necontenit in prezent. Ileana il privi lung, zambi din nou si-si stinse absent tigara in scrumiera. Isi opri o clipa ochii si descifra cifrele: Souvenir... Stefan, spuse, esti neschimbat. Ai ramas acelasi. Am imbatranit. Nu. N-ai imbatranit. N-ai sa poti imbatrani niciodata...

Mi-ai jurat, Stefan, ai jurat pe mine, il intrerupse Ileana. Nu mai e nimci de facut.... Si acum, iata ce te rog. Sa nu mai ma cauti, sa nu te mai gandesti la mine, sau sa te gandesti ca la cineva care a murit demult. Asa s-a intamplat cu mine: am murit de mult. Adu-ti aminte de tot ce vrei tu, dar nu te mai gandi la mine, cea de azi, cea care voi mai fi cat timp va voi Dumnezeu. Dumnezeu, repeta foarte incet Stefan. Am sa te rog sa ma uiti, continua Ileana. Dar inainte de a ma uita, as vrea sa mai afli un lucru. Nu ti-l spun ca sa te chinui, ca sa te fac sa regreti toate cate s-ar fi putut intampla si nu s-au intamplat. Poate ca tu n-ai avut nicio vina. N-a fost nici vina mea ca te-am intalnit si m-am indragostit de tine, m-am indragostit si nu te-am putut uita. Asa am fost ursita. Cand m-am nascut, probabil ca a venit o ursitoare care nu fusese poftita si mi-a ursit nenoroc. Asculta-ma, te rog, inalta ea speriata mana ca sa-l opreasca, mi-ai jurat ca ai sa ma asculti... Asa mi-a fost ursita. Tu, probabil, n-ai avut nicio vina. Dar as vrea sa stii lucrul acesta: ca eu am ramas credincioasa ursitei mele. Te-am lasat sa crezi ca nu te mai iubesc. Am mintit. N-am incetat o clipa sa te iubesc. Poate n-am voit intotdeauna asa, dar asa a fost: te-am iubit de cand te-am zarit pentru prima oara, acum doisprezece ani, in padurea de la Baneasa, si te iubesc si astazi. Am foste blestemata sa te iubesc. Te voi iubi probabil pana in ultima clipa a vietii mele. Asa am fost blestemata, asa mi-a fost ursita.
Nu ma intrerupe, te rog! striga ea cu deznadejde, mi-ai jurat ca ai sa ma asculti. Lasa-ma sa-ti spun tot. Vreau sa stii tot. Vreau sa stii ca, atunci cand mi s-a parut pentru intaia data ca te iubesc, cateva saptamani dupa ce te-am cunoscut, si mi s-a parut ridicol ca te-as putea iubi doar pentru ca te vazusem de cateva ori, atunci, in 1936, imi repetam, ca-mi bat joc de mine si sa ma trezesc, imi repetam ca e ridicol, ca parca ar fi ca in Tristan si Isolda... Stefan, pentru mine a fost ca in Tristan si Isolda. In noaptea aceea mi-ai dat, poate, fara sa vrei, poate fara sa stii, mi-ai dat sa beau otrava, mi-ai otravit sangele, mi-ai otravit sufletul, si eu n-am mai trait decat pentru tine, n-am mai trait ca oamenii vii si treji, ci asa cum traiesc umbrele, am trait din bietele mele amintiri, din acele nefericite, scurte, dezastruoase sferturi de ora pe care mi le dadeai tu, aparand cu un buchetel de lacramioare ca sa-mi spui ca esti indragostit de mine, dar imi spuneai asta odata, cel mult de doua ori pe an, si in restul pretioaselor minute pe care mi le daruiai, imi vorbeai de masina cu care ar fi trebui sa vin si n-am venit...
Tu, inima mea, norocul meu, zburatorul meu, veneai de cateva ori pe an, un sfert de ceas, uneori poate chiar o jumatate de ceas, si-mi vorbeai de masina care trebuia sa dispara la miezul noptii sau de tainele d-nei Zissu. Stefan, sopti ea privindu-l in ochi, silindu-se sa zambeasca, daca ai sa ma mai iubesti vreodata, daca ai sa ma mai iubesti vreodata, sa nu mai faci asta. E groaznic. In doisprezece ani am trait din amintirea catorva ceasuri. Daca as aduna toate orele si minutele pe care mi le-ai dat, poate s-ar face o zi si o noapte. Am trai din ele asa cum traiesc umbrele din amintirea unei vieti intregi si pline... Mi-ai dat sa beau otrava, Stefan. N-ai stiut nici tu ce faci...

Curand, incepu el deodata, ne vom desparti. Ti-am jurat. Am jurat pe tine si am sa ma tin de cuvant. Dar nu e judecator pe lume care sa nu ingaduie, in afara de litera juramantului, inca alte, cateva, foarte putine cuvinte. Am foarte putin sa-ti spun. Am fost nebun, spuse Stefan. Nu, mai exact, am fost orb. Doisprezece ani n-am inteles. Am inteles doar in dupa-amiaza asta. Am stiut de la inceput, de cand te-am zarit, ca te iubesc, ca am sa te iubesc toata viata. Ca mi-ai fost ursita, ca am baut impreuna din aceeasi otrava...
Mireasa mea, continua Stefan repede, ca si cum n-ar mai fi auzit-o, te-am iubit asa cum m-ai iubit si tu, ca un nebun, ca un strigoi, fara sa inteleg ce fac, fara sa inteleg ce se intampla cu noi, de ce am fost ursiti sa ne iubim fara sa ne iubim, de ce-am fost ursiti sa ne cautam fara se ne intalnim... In bataia farului masinii care se apropia din fata, o zari o clipa, o vazu cum plange privind inaintea ei, privind asa cum privesc orbii, adanc, neclintit, fara sa vada. Vreau sa-ti spun nu pentru ca sa te fac sa suferi. Vreau sa-ti marturisesc ca nu te-am iubit decat pe tine. Nu ti-am aratat-o, poate, niciodata, dar nu te-am iubit decat pe tine. Si in dupa-amiaza asta am inteles de ce. Uitasem ceva si fusesem nebun, fusesem orb, n-ar fi trebuit sa uit. Si-acum trebuie sa-ti spun. Nu te-am iubit decat pe tine, dar trebuie sa-ti spun. Nu te-am iubit decat pe tine. Te voi iubi si cand, in ultima clipa... Iubitul meu, o auzi soptind. As vrea sa stii doar atat, incepu el din nou, cu un efort. As vrea sa stii... Iubitul meu, o mai auzi soptind. Zarise parapetul si, dincolo de el, ghicise cascata in intuneric prapastia. Incepu sa tremure. Ar trebui sa-i spun, mai am timp sa-i spun... Dar il orbira farurile masinii rasarite pe neasteptate din intuneric, in fata lor, si fara sa-si dea seama ce face, se apropie mult de Ileana. Simti in acea unica, nesfarsita clipa, intreaga beatitudine dupa care tanjise atatia ani, daruita in privirea ei inlacrimata. Stiuse de la inceput ca asa va fi. Stiuse ca, simtindu-l foarte aproape de ea, Ileana va intoarce capul si-l va privi. Stiuse ca acea ultima nesfarsita clipa ii va fi de ajuns.