E duminica. Ziua magica. Nu ma leg de religii sau alte superstitii. Ma refer la mine. In primul rand duminica imi aminteste de copilarie. Plimbari cu bicicleta cu restrictie dincolo de coltul strazii, aventuri pe calea ferata, incapatanarea mea de-al urma pe bunicul in vizitele prin vecini si nelipsitele plimbari prin parc, un loc plin de mister inconjurat de placute de pe care Alba-ca-Zapada imi zambea la fiecare privire fascinata de-a mea...sau sa fi fost ochii de copil?
Erau zile pline de pufarine, si caramele de ciocolata, joaca, suparare si iar joaca...
Apoi mai e un fel de legamant nefacut, pe care il respecta toti ai mei. Duminica e ziua familiei. Un adevarat ritual momentul rezervat mesei in familie, uneori singurul dintr-o saptamana.
Pentru mine duminica e facuta sa motai pe canapeaua din sufragerie cu o carte in mana, sa asculti muzica la radio, sa colinzi toata dimineata magazinele cu o mama nervoasa si disperata dupa tine, sa casti ochii la o emisiune sau un film, dupa dispozitie... Sau pur si simplu sa nu faci nimic...