De ce uitam toate momentele frumoase pe care le-am trait, si nu invers? Ar fi mai bine asa, toti am fi fericiti, si lumea ar fi mai buna. Insa sunt sigura ca n-am mai pretui nimic. Trebuie sa invatam ceva. Eu am invatat sa le iau pe toate asa cum sunt: bune si rele.

Totusi mi-e ciuda ca nu pot pastra si momentele bune. Clipele alea cand simti ca nu-ti mai incape aerul in plamani de bucurie, si iti vine sa plangi, sa urli cat esti de fericit. Oricat ma chinui nu-mi pot aminti decat bucati, care mi se deruleaza prin minte ca un film vechi, uzat. Totul e in ceata, si imaginile sunt imprastiate ca piesele unui puzzle.

Mi-ar placea sa am incorporat un aparat foto si sa imortalizez toate aceste momente. Sa prind toate detaliile si toate culorile, si sa le depozitez cu grija, intr-un colt. Mi-ar fi mai usor sa trec peste hopuri si stiu ca ma-s simti implinita privind pozele din viata mea. Pozele astea ar fi cu tine, cand imi spui ca ma iubesti, cu serile pline de povestile buncii, cu rasaritul admirat alaturi de prieteni pe o plaja pustie, cu privirea plina de dragostea a mamei, si mandra a tatalui, cu o seara instelata de vara in care stai pe balcon si asculti linistea, cu tot ce a fost si ce va urma de neuitat...