Ploaia…un spectacol, o banalitate, o placere, o povara…depinde de caz.
Pentru mine e o placere. Sting repede lumina si ma intind in pat. Imi place sa ascult stropii pe acoperis. Ritmul lor lent si uniform ma linisteste. Inchid ochii si nu ma gandesc la nimic…doar ascult. Apoi, cand e pe sfarsite, sar din pat si deschid fereastra. E un parfum...mireasma pamatului ud, amestecata cu mirosuul ierbii si a florilor.
Am zarit astazi la fereasta vecina o fetita cu o pisicuta in mana. M-am repezit sa trag storurile, caci ploua cu tunete si fulgere si-mi era frica. M-am uitat la ea si m-am simtit lasa. Statea lipita de geam cu ochii atintiti asupra strazii. Pentru ea era spectacol. Ochii curati priveau cu lacomie fiecare strop. I-am vazut incantarea si umbrele de pe chip. Trebuie sa fi fost o poveste magica in ceea ce vedea....
I se citeau in trasaturi regretele, caci oamenii mari nu ii permiteau sa ia parte la acel episod… pentru ca ei au uitat de bucuria stropilor pe piele, de alergatul in ploaie, de mirosul ei.
Se intampla sa ma mai prinda ploaia pe strada. Si atunci toti incep sa alerge, sa se acopere, sa se adaposteasca sub ce apuca, sau sa isi scoata umbrelele. De parca ploaia i-ar rani cu ceva, sau i-ar transforma in persoane mai putin responsabile si cumpatate. Probabil ca le aminteste de vremea cand se bucurau si ei, cand simteau si gustau si ei din fiecare clipa, cand traiau…





Dintr-o mansarda iubesti intotdeauna ploaia...