In sfarsit ziua cea mare. Prima zi de scoala. De emotii nu am dormit toata noaptea. Am asteptat sa se faca lumina si m-am dat jos din pat. M-am dus direct la dulap sa verific daca nu cumva a fost un vis. Si nu era. Costumul se afla acolo nemiscat pe umeras. Era negru si imi dicta respect.

M-am gandit toata noaptea la ce se va intampla azi. Sunt un copil matur, si stiu ca e foarte important. Am crescut mare. Oamenii ma intrebau mereu ce vreau sa ma fac cand o sa fiu mare si eu dadeam din umeri. Acum stiu, vreau sa merg la scoala. Imi pun costumul si ghiozdanul in spate si ies pe usa. La cei 7 ani ai mei, ma simt prea important. Mama imi zambeste si ma ia de mana. Ajungem in fata scolii si incep sa dau inapoi. Nu cunosc pe nimeni. Sunt doar parinti agitati si profesori incordati. Nu se citeste nimic pe fata lor, nicio bucurie. Mama mi-a spus ca va fi frumos, si o sa-mi fac multi prieteni, dar aici nu e niciun copil. Fara colegi scoala mi se pare trista. E intuneric, iar eu sunt singur. Ma simt un liliputan in tara lui Guliver. Profesorii ma privesc cu superioritate, iar colegii sunt pierduti prin bezna. La toti ne e frica de intuneric si de asta nu ne putem gasi. Deschid gura sa ii strig, dar nu se aude nimic. Suntem prinsi in vid si nu mai avem scapare... Brusc mi se face dor de gradinita. Acolo era multa dragoste si prietenie, toti eram relaxati si zambitori...liberi. Imi dau seama ca nu mai e cale de intoarcere si lacrimile ma biruiesc..

-Andrei trezeste-te, incepe scoala!