Un long dimanche de finçailles

Eu vad. Vad o fata si un baiat. Fata are ochi negri, adanci, ce completeaza perfect chipul angelic. Gura rosie, sfioasa, necunoscuta, inca, de el. Rochia bufanta, dar stramta pe mijloc, accentueaza talia si sanii, stransi sfiosi, intr-un corset. Parul balai cade in valuri pe umerii mici, imprastiind in jur un parfum discret. Baiatul poarta un costum bleumarin, care ii scoate in evidenta paloarea fetei. Ochii verzi, stravezii, si perciuni negre, lungi. Nasul acvilin ascunde putin buzele subtiri ce tanjesc dupa implinirea sarutului.
 Vad vremea aceea incatusata de bariere, si totusi adevarata in trairi. Vad doi oameni care se iubesc, si dragostea lor tainuita. Vad un intreg ritual al dragostei, vad ziduri prabusite pas cu pas, fara graba, cu chibzuinta si cuceriri pline de voluptate, efemere, ca spuma unei sampanii...
O gradina mangaiata de soare, strabatuta de o adiere varateca, mirosul florilor de tei... O masuta mica, alba, si doua scaune cu spatar. De-o parte si de alta a mesei, cei doi indragostiti. Ceaiul de dupa-amiaza. Discutii pasionate, interminabile, ce se lungesc pana la apusul soarelui.
Despartirea inevitabila, mereu la aceeasi ora din zi, cand soarele mai arunca ultimele raze trandafirii pe chipurile celor doi. Clipele cele mai puternice intre ei. Ea, tremura tulburata de privirea lui, cu frica de a intampina dragostea, iar el, incurcat in cuvinte pe care nu le poate rosti. Incapabil de a articula un sunet. Ii saruta delicat mana, si pleaca...
Apoi noaptea apasatoare, sufocanta, dorul de celalalt, incertitudinea produsa de intuneric si singuratate, zorii zilei, cand visele incep sa prinda contur, speranta ce aduce cu sine hotararea de spovedire a sentimentelor, clipa redeverii, nodul din gat, clipe repetabile, care se scurg spre infinit... o iubire de-o viata, niciodata destainuita...