Sunt vinovată numai pentru ceea ce n-am făcut…

31 iul. 2010


Cam asa arata rucsacul pe care trebuie sa-l port in spate o saptamana. La 13.51 am tren ce ma va duce direct in Muntii Apuseni. 8 zile de cort, urcat pe munte, supa la ceaun, conserve, trasee, carat bagajul in spate, si asa mai departe....
Revin cu poze:*:*:*;))
Wish me luck:D

30 iul. 2010

Am facut din tine steaua polara a vietii mele

Infinitul ma culesese din lumea de jos. Tinandu-ma intre faldurii lui, dansa, iar parul lui despletit imi acoperea ochii, fata si intregul trup. Totul se amesteca, ce e inainte si ce e inapoi, estul si vestul, aproapele si departele sunt totuna. Inchisoarea mea s-a sfarmat. M-am eliberat de rusine, de teama si de corsetul relatiilor sociale. Numai iubirea, necucerita de timp, arde ca o stea polara in coltul intinderii nemarginite. Ea ma conduce, ea ma va indruma peste ocean....


27 iul. 2010



Ingaduie-mi sa plutesc departe, acolo unde-mi zboara visul. Este un loc, niciunde, unde totul se sfarseste; fara  sperante, fara vorbe, fara voce, fara sunet, fara calatori osteniti, pe o carare goala, fara nastere, fara moarte, fara trup, fara noapte, fara zi si fara zori in acel vid....

De ce asa? De ce imi faci asta? Ma hotarasem sa te uit, ma resemnam cu gandul ca nu putem hotari pe cine iubim. Am acceptat ca inima ta nu ma poate iubi...

Poti simti speranta crescand in tine? O poti simti cum urca spre inima? Stii ca daca ajunge acolo nu mai ai ce face? Stii ca se incolaceste in jurul inimii tale precum o planta agatatoare? Vrejul fermecat. De el se agata cuvintele tale. Spui ca ma iubesti? Iti poate fi indiferenta persoana pe care o iubesti? Nu te juca folosind cuvinte. Aici nu e vorba decat de  orgoliul tau...odata hranit vei dispare. Iar eu sunt cea care raman cu o inima ranita, eu trebuie sa suport cicatricile, eu trebuie sa o vindec, singura, eu trebuie sa tai vrejurile . Poate ar trebui sa incep cu radacina, insa mi-e frica de golurile ce-ar ramane acolo...
Eu sunt cea care te iubeste, eu sunt cea careia ii pasa. Si nu, nu sunt bine...
Tu vii, pui apa la radacina si planta creste. O simt cum se apropie, si atunci, inainte sa se incolaceasca in juru-mi, atunci vreau mereu sa o opresc. De cate ori am vrut sa-ti spun "te iubesc". De cate ori mi-am inghitit cuvintele. Poate daca as avea putin timp, poate daca mi-ai arata ca merita...
Iar inima, saraca devine din ce in ce mai slaba. De cate ori o vei mai resuscita?? Intr-o zi va ceda, intr-o zi totul se va termina.
Ce va fi, cum va fi? Vom merge impreuna, mana-n mana, sau ne vom ocoli? Te rog nu distruge tot.

Obisnuiam sa ma intreb uneori de ce mi-a fost dat sa traiesc o asemenea intamplare fara urmari. Acum vad ca ea n-a avut nici inceput, nici sfarsit. Stelele sunt stralucitoare, ele au fost martore ale suferintelor unor oameni fara de numar, intocmai cum astazi ma urmaresc pe mine. Stelele imi cheama intreaga fiinta. Ma simt de parca n-as fi aici, dar mai sunt inca aici. As putea sa plec vreodata in alta parte?


eu tu si restu....

23 iul. 2010

Timpul care a fost înapoi
E acum înainte

Cine are certitudinea timpului? Cine poate ști cu adevărat că timpul său e cel corect? Cine are siguranța clipei și cine se teme de neprevăzutul ei? Cine poate ști ce e timpul și ce aduce el? Se spune că timpul nu e decât o unitate de măsură dată oamenilor pentru a-și putea controla viața. Că nu conteaza, că el nu există cu adevărat. Dar dacă nu există, de ce ne schimbă? De ce schimbă principii, legi, oameni, vieți?
Timpul ne alege pe noi. Oamenii nu au nicio putere în fața timpului. De ce e crud și nu ne lasă pe noi să decidem? De ce nu putem alege timpul în care ne-am dori să trăim?

Mă trezesc cu ochii pironiți în tavan. A fost un vis sau prezentul îmi joacă feste? Îmi desprind privirea și încep să caut prin întuneric, ghidându-mă după ticăitul ceasului. Timpul nu vrea să se arate... Ma întorc iar la tavan. Imaginea nu a dispărut, o vad la fel de fel de clară ca acum câteva minute, ore, cine știe?... Chipul bunicii. Ochii senini și mari, ridurile șterse din jurul gurii, buzele ce se ridică mereu într-un zâmbet. Dar nu, nu e bunica. E altcineva, care îi seamănă, iar persoana aceea sunt eu.

Închid ochii și mă văd aruncată în trecut. Un timp în care eu n-am existat, dar pe care îl cunosc atât de bine. Ma simt legată de trecutul bunicii. Mă văd în ea. Mă văd trăind viața ei, în timpul ei. Simt că mi-a răpit existența; că într-o secundă de neatenție a venit și mi-a luat locul ce îmi era rezervat. Că drept pedeapsă, ca urmare a neglijenței mele, am fost aruncată în cea mai mizerabilă celulă, prezentul.  Nu pot face nimic, nu pot ieși din ea. Dar nici nu vreau să se deschidă ușa. Nu pot renunța la celula mea. Precum detinuții ce iși petrec o viață în închisoare, iar cu o zi înainte de libertate, aleg să ramână acolo pe veci, și-și pun streangul de gât. N-am să fac asta. Poate că îmi este mult mai teamă decat acei deținuți, dar n-am să aștept niciodată să se deschidă ușa, și nici n-am să las teama să mă acopere. Am să acopar eu pereții celulei, am să-mi imaginez că sunt în altă celulă, în fiecare zi alta. Am să fiu acolo unde voi dori. Și voi căuta până o voi găsi.

Pot spune că am găsit ceea ce căutam? E trecut de miezul nopții și sunt în casa bunicii, în viața ei. Viața după care am tânjit dintotdeauna. E o armonie pe care nu o poate distruge nimeni. Mă simt acasă. Casa bunicii, casa mamei, camera bunicii, camera mamei... Pereții, patul, tablourile, biroul cel vechi, dacă ar putea vorbi aș încremeni aici pe vecie. Dar nu am decât fotografiile și poveștile bunicii. Fotografiil în care îi regăsesc pe toți, și îi privesc, și ei mă privesc, și ne zâmbim unii altora...

Bunica, nu-i port ciudă bunicii, din contră, o admir. Îi admir mai ales poveștile. Mă întreb cum va fi atunci când ea va dispare? Va lua cu ea totul? Nu-mi pot imagina viața fără această lume. Deocamdată bunica doarme, îi aud respirația din camera ei. E liniște... Ascult ceasul cel vechi pe care nimeni, în afară de noi două, nu-l poate asocia somnului...

"Era dimineață... o zi frumoasă de sfârșit de rouă, cu adevărat frumoasă..."
1966

11 iul. 2010

"Adriana are o noua pasiune...", sopteau apropiatii. Familia, colegii, prietenii, toti credeau ca fata si-a dezvoltat un nou sentiment. Toti credeau ca o cunosc. E adevarat, obisnuia sa  faca asta. Se indragostea in fiecare luna de alt baiat. Credea ca-l iubeste, suferea, si apoi tot atat de repede il uita.
Adriana nu era o fata usoara, din contra era mult prea timida. Dragostea asta a e ei era un fel de masca. O arma impotriva timiditatii. Niciodata nu ajunsese la mai mult de cateva vorbe si priviri cu acei baieti. Traia in propria lume, si desi niciodata nu ar fi recunoscut, ii facea placere, era un mod usor de a trai. Visa cu ochii deschisi. Se imagina iubind si fiind iubita. Se vedea alaturi de toti acei barbati, se inchipuia in fel de fel de ipostaze. Se vedea sotie, amanta, iubita, calatorind prin toata lumea la bratul barbatului iubit, sau stand acasa si asteptandu-l.
Se simtea insemnata si importanta atunci cand isi destainuia fiecare "noua pasiune". Folosea cuvinte mari, expresii intalnite in cartile ei preferate. Marturisea prietenilor ca iubeste, si ca iubirea o ucide. Ca nu mai e ea, nu mai poate dormi, nu mai poate citi sau manca. Nu mai iesea la petreceri, sau la plimbari. Si nu accepta decat pe cei apropiati alaturi. Stia in sufletul ei ca nu e decat o ieftina piesa de teatru. Stia ca daca ar vrea, ar putea fi fericita. Ar putea uita de el, dar atunci ar ramane singura. Atunci ar fi inceput sa se simta prost fata de prietenele ei care aveau mereu cate o poveste noua.
Cand se plictisea, renunta la povestea ei. Se considera nefericita, parasita. Pana cand aparea un alt idol. Asta au fost barbatii din viata ei. Idoli, demoni. Statui la picioarele carora "isi punea viata". "I-as oferi tot, as renunta la tot pentru el, numai sa stiu ca ma iubeste..."
Pana cand l-a intalnit pe el. A stiut atunci ca nu mai e o gluma.  Si-a dat atunci seama ca incepea sa-l iubeasca; cu fiecare zi care trecea, mai mult. Speriata, a vrut sa renunte, sa nu-l mai iubesca, dar era deja prea tarziu. De data aceasta, ea era cea prinsa, ea era victima din plasa. Capcana iubirii. Inca se mai zbate acolo. Inca il iubeste. A tecut un an, si ea inca il mai iubeste.
Toti cred ca o cunosc. Toti susotesc pe la colturi. "O noua pasiune". Nimeni nu stie ca iubirea ei e veche, ca iubirea ei e IUBIRE. Nimeni nu stie ca numai auzindu-i numele simte un gol in stomac, nimeni nu stie cum o face sa tremure la simpla lui prezenta, sau cum nu-si gaseste cuvintele cand i se afla in fata. Nimeni nu-i cunoaste sentimentele, dorintele. Pentru ca, de data asta, Adriana, nu a mai spus nimic. Nu a mai avut nimic de marturisit. Il iubea si atat. Era ceva definitiv, nu putea schimba asta. Era intr-adevar fericita si nenorocita....


10 iul. 2010

Incepuse intr-adevar sa se resemneze; nu sa-l piarda - caci lucrul acesta nu si-l putea imagina - ci sa sufere. Ea socotea dragostea dupa cele dintai valuri de voluptate, ca un destin pe care trebuie sa-l primeasca. Se simtea fericita iubind si fiind iubita, dar si foarte nenorocita.



Simti atunci ca anii pierduti nu se mai intorc; ca niciodata lucrurile nu vor mai fi aceleasi. Nici veselia de atunci nu o va mai cunoaste. Nici dragostea stupida pentru el nu o va mai putea aprinde vreodata.

3 iul. 2010

De ce au oamenii nevoie de raspunsuri? Banuiesc ca, printre altele, pentru ca, fara un raspuns, aproape indiferent care ar fi acesta, intrebarea in sine poate parea curand stupida.

O sa treci peste asta... Cliseele sunt cele care ne fac atata rau. Sa pierzi pe cineva pe care-l iubesti inseamna sa-ti schimbi viata. N-o sa treci peste asta, pentru ca asta e chiar fiinta pe care ai iubit-o. Durerea se opreste, apar oameni noi, insa rana nu se mai inchide niciodata. Cum ar putea?
Aceasta gaura din inima mea are forma ta, si nimeni altcineva n-o va putea umple vreodata. Si de ce ar vrea s-o faca?