Sunt vinovată numai pentru ceea ce n-am făcut…

31 ian. 2010

suntem copii, de-acum vom fi...

si uite-ma cea la 17 ani (exact peste 9 ore, caci m-am nascut dimineata), cum lacrimeaza in fata celei de 1 an...cliseu sau nu, totusi cand au trecut 17 ani?... si de ce imi amintesc doar cateva momente... sunt imagini sterse...imagini estompate din filmul vietii, atat la propriu cat si la figurat...
au formele neclare cei pe care ii privesc acum, si totusi ii vad atat de bine...aceleasi gesturi, aceleasi voci, aceleasi chipuri...cu 16 ani mai tinere...
cat despre amintiri, am cateva, ratacite ca partile unui puzzle...si totusi ma multumesc cu ele...
inchid ochii si vad o fetita inr-un carucior si un baiat jucandu-se cu o masinuta in nisip...stiu sigur ca fetita sunt eu, si am o funda alba, iar el e baiatul meu, prietenul din copilarie... e prima amintire cu noi, ziua cand ne-am cunoscut...iar el, nu e un prieten imaginar... octavian, e baiatul copilariei mele...ca orice baiat a fost prietenul unei fetite, ca orice baiat a plecat si a lasat fetita in urma....ca toti copii, am crescut si ne-am uitat. nu mai e nimic atat de simplu si sincer... sunt priviri, gesturi retinute, si cateodata conversatii pe datorie...m-ai sunat, trebuie sa te sun si eu...raman dator, sunt obligat... 
cand a disparut prietenul meu? nu stiu...nu stiu daca a fost brusc, sau daca m-a pregatit pentru asta...stiu ca acum ii simt lipsa, si sigur i-am simtit-o si atunci...
pastrez imaginile noastre in locurile comune de joaca...bucati de copilarie...zile calduroase de vara si pistoale cu apa, cu care imi uda toate rochitele si toti puisorii bunicii, baloanele de sapun, jocurile de baba oarba si va-ti ascunselea... teiul din fata curtii in jurul caruia ne invarteam tinandu-ne de maini si de scoarta caruia ne lipeam urechile...ti-am jurat ca daca iti lipesti urechea de trunchiul lui ii vei auzi bataile... ti le-as arata din nou, daca copacul n-ar fi disparut...

multi ani traiasca, multi ani traiasca, la multi aniii....liniste...2 cifre imi apar in fata ochilor...17. dupa lumina care le invaluie as putea crede ca vin din alta lume. si uite ca o voce familiara ma trezeste...."pune-ti o dorinta si sufla"...liniste...priviri atintite spre mine...asteptare...iar liniste... ei bine ce sa-mi aleg? sa se inventeze o masina a timpului si sa ma intorc acum 16 ani? sa pot sa-mi vad clar familia stransa in jurul unei fetite cu o funda mare, rosie, agatata de cele 3 fire de par...sa pot sa-i ating si sa-i privesc de aproape, nu prin intermediul unui monitor... sa imi revad prietenul si sa dispara dorul? sa nu-mi pierd niciodata persoanele dragi? sanatate? dragoste? fericire? sa se opreasca acum timpul....si sa o ia din loc doar cand o fi sa ne saturam...

daca as fi din nou copil, m-as urca pe-un vis calare,
si intr-o seara de april, as pleca spre carul mare...

29 ian. 2010

fetiţa care şi-a salvat iubirea

ştii tu fetiţo ce e iubirea?

tu ,domnule, trebuie să ştii că nu o putem defini? eu simt şi atât...

si pe cine iubeşti?

pe un băiat cu ochii negri... pe cel mai frumos băiat..

nu, nu e aşa frumos. frumos îl vezi tu. în ochii tăi el se transformă...

nu încerca să mă minţi. el e făt-frumos. pe el l-am aşteptat dintotdeauna. acum ştiu ce cautam. acum am gasit ce-mi lipsea.

si dacă el vine într-o zi şi-ţi spune că îi e frică?

îi voi sta mereu alături...

şi dacă nu ştie să iubească?? dacă nu e chiar atât de perfect. dacă nu l-a învăţat nimeni cum să-şi arate dragostea?

eu o să-l învăţ. alături de mine va reuşi...avem tot timpul...

eşti sigură în legatură cu timpul? dacă nu ai avea decât o zi... o zi în care să-l iubeşti şi să-l faci să te iubească? crezi că ai reuşi?

am încredere în el...pare puternic, dar eu îl ştiu sensibil. chiar dacă el nu vede, eu îl cunosc cel mai bine. eu îi ştiu toate slăbiciunile, eu îi anticipez toate gesturile, toate reacţiile, eu îi cunosc toate gusturile şi toate dorinţele. eu traiesc prin el...

atunci du-te...dacă îl iubesti aşa de mult cum zici, ai încredere şi în mine. salvează-l. arată-i ce e dragostea, şi cum să o daruiască în schimb...nu e timp de regrete sau temeri, nici explicaţii. ai o zi cu el, singura...apoi te întorci. dute, dute...


vreţi să ştiţi cum s-a terminat povestea lor?...cum trebuia să se termine...
fetiţa aceea nu era deloc femeie, deşi după anii care au traversat-o, ar fi putut fi...
nu, era doar o fetiţă, o copilă delicată.
privea viaţa cu ochii ei mari şi nu lăsa nicio clipă sa treacă în van.
deşi nu-şi dă seama, ştie multe despre viaţă.
deşi e tristă şi are mai mereu ochii înlăcrimaţi.
în ciuda acestor lucruri, copila e puternică.
copila a reuşit, copila şi-a salvat iubirea... cum? cum a putut ea mai bine.
am vazut cu ochii mei, şi nu aveţi de ales, trebuie să mă credeţi...ştiu că mă credeţi. numai eu l-am zărit pe bărbatul care, la sfîrşitul zilei, ii declară cu ochii inundaţi că o iubeşte...
barbatul superficial şi neştiutor, care îi mulţumeşte că i-a arătat ce e iubirea, că l-a salvat.
s-au salvat amîndoi...
atat.
 in rest, vă las să vă găsiţi propiile poveşti...

music - YouClubVideo

23 ian. 2010

Scrisoare de dragoste


Haide, Dinu Gherghel, ispraveste frumos! Trage cortina peste drama vietii tale! Marile iubiri care ies din matca obisuitului se rezolva numai in moarte. Nu-ti trebuie curaj, deznadejdea ta are aripi mult mai vanjoase decat curajul! Iar spectatorii vor lua drumul spre casa mai grei de ganduri ca de obicei, infiorati de cele vazute, monologand in sinea lor: Sa nu batjocorim dragostea, cu ea nu se joaca nimeni! Sa n-o sacrificam ademeniti de stralucirea aurului! Tragica patanie a lui Ivar sa ne fie invatatura de minte.

Uneori, ma vad proiectata pe cerul vast. Vantul nebun imi  umfla impudic rochia, iar cei de pe pamant se uita la mine si imi vad goliciunea. Mi-e rusine de nu mai pot! Rog vantul sa se astampere, sa nu mai sufle, dar el zice: "Daca nu suflu, nu mai sunt vant." Atunci, chem intunericul sa vina, dar lumina se impotriveste, de ce sa ma vada numai intunericul cel lacom, nu-i mai bine sa ma vada toti si sa se bucure? Tip speriata: "Nu, nu toti, il vreau numai pe unul singur! Si cine e acela? Ivar!"

Caci nu te iubesc, sa stii. Dragostea e altceva: uitare de sine, jertfa, respect, duiosie, tot ce vrei. La mine nu-i decat o dorinta neimplinita si exarcebata de esecuri, o ciuda mare cu aripi si mai mari, o obsesie care ma sapa si-mi inghite linistea. Asta-i, intelegi? Nu pot sa-mi astern viata ca un soclu pentru monumentul fericirii tale.

Sunt o dusmanca neimpacata a neintamplarii sau, cu alte cuvinte, a secetei de fapte. Viata din mine cere ca zilele care pleaca in trecut sa nu moara. Daca ele sunt doldora de fapte, traiesc si dupa ce au murit, pentru ca mi le amintesc mereu.

-O fi necesar si romantismul, convin, dar fara exagerare. Aliohin al tau nu-i barbat real, ci numai o plasmuire, ca si Anna, de altfel. Cred ca rationamentele acestor indragostiti erau pe cat de inutile, pe atat de lipsite de sens.
-Multumesc... Ma asteptam la un asemenea raspuns. In ceea ce ma priveste, afla, domnule monstru, ca-i ador pe acesti oameni, ii simt cum traiesc, cum se zbuciuma, cum se iubesc. Ei sunt nemuritori, pentru ca au realizat o capodopera a dragostei.
De ce? Pentru ca in sarutul lor, nesuferitule, participa o serie de stari sufletesti contradictorii, precum iubirea care explodeaza ca aburul tinut prea mult sub presiune, bucuria ca au izbutit sa-si dea pe fata sentimentele, deznadejdea ca se despart pentru totdeauna (taci, sa termin), nevoia de a smulge clipei o doza cat mai mare de voluptaate, frica de a nu fi surprinsi de barbatul legitim, neputinta de a-si spune dintr-o data ce si-au ascuns ani de zile...

Moartea, cand vine, nu te intreaba daca ti-ai trait bine viata. Indiferent daca ai trait-o bine sau rau, putin sau mult, cu rost, sau fara rost, trebuie s-o parasesti. Si acest act ireversibil e cea mai formidabila grozavie a existentei noastre.

Ma rog, in ce consta fericirea asta? Cica o aduce barbatul iubit. Cum se iveste el, iaca si fericirea. Cand e departe, si atunci simti fericire, dar mai putina. Uneori insa, in locul fericirii, se strecoara reversul ei: nenorocirea. Atunci sufletul se strange de durere si inima plange. Pana la urma, tot n-am priceput nimic, n-a fost chip sa ma lamuresc ce-i cu dragostea.

O femeie simte adesea dincolo de simturi. Numai eu am plutit in vazduh, orbita de fericire, pierzandu-mi si greutatea, dar, mai cu seama, busola. Stiam ca umblau nori negri pe cer, dar in mintea mea ei erau destinati altora, nu mie...


Adevarul e ca, pierzand masura morala, te-ai pierdut! Nu mai poti trai izolat, rupt in doua. Jumatatea dumitale o sa alerge necontenit dupa cealalta jumatate, organica, pe nume Ghiocela. Cu ea alcatuiai un tot omogen, perfect, si ai fi cucerit viata cu minime eforturi. Ai pierdut, Dinu Gherghel, gresind lucid, cu premeditare, fara  a lua in consideratie semnalele care iti prevesteau catastrofa.


Chiar asa de mult m-ai iubit pe mine si atat de putin pe tine, incat pierderea mea trebuie sa te piarda? Si totusi, intr-un fel, te admir pentru marele si nebunescul act al renuntarii la tot si toate. Ai stiut sa vrei, de aceea, nu pot sa te plang, fiindca e un nonsens sa-i plangi pe cei care vor atat de mult, chiar cu pretul propiei lor nimiciri, fiindca ei ating, fara sa-si dea seama, un pisc al maretiei.

Si totusi, niciodata nu m-a stapanit el asa de mult ca acum, cand nu mai este. Nu mai este e un fel de a spune, fiindca Ivar exista, il simt in mine, in sensibilitatea si gandurile mele, mai viu si actual ca oricand. Ma uit pe geam si, in loc sa vad peisajul, imi apare el, multiplicat in mii de infatisari si culori. Chipul lui izvoraste mereu si din fiinta mea, unde se afla culcusul amintirilor noastre bune si rele, si retraiesc fragmentar tot ce a fost si tot ce a fost are un farmec inedit, pentru ca stiu ca de-acum n-o sa mai fie nimic, de-acum incolo incepe neantul.

                                                                                          M. Drumes

20 ian. 2010


e atat de simplu sa lasam lucruri in urma. ce vrem, regrete, greseli, despartiri, dezamagiri, amintiri, orice. trecutul. tot. si totusi ne e greu. totusi nu o facem pe deplin. oricat ne-ar veni de usor sau de greu. oricat am fi de hotarati. ne intoarceam mereu la ce-am trait. chiar si cand nu e placut, chiar si cand provoaca tristete sau lacrimi. toti o facem, involuntar sau voluntar. oamenii sunt ciudati... poate ca asta e cea mai mare sansa. timpul si faptul ca el sterge tot, daca i-am da voie...
cum e acolo iubito?
e minunat. nu stiu daca pot sati explic. fericirea nu incape in cuvinte, iar frumusetea nu are definitii. o simti si atat. o simti pentru ca o vezi. eu fac parte din ea, noi facem parte din ea. tu m-ai ajutat sa ajung aici... si chiar daca nu te-ai fi sacrificat, tot te-as fi lasat sa vezi. priveste cat vrei... ce rost ar avea tot ce e aici, daca nu se poate impartasi. egoismul ar sari imediat in ochi, iar contrastul i-ar deranja pe ceilalti. si eu nu vreau sa supar pe nimeni de'aici. stii, oamenii nu sunt rai si nepasatori. aici toti sunt relaxati si calzi. aici toti sunt egali, si toti au avut nevoie de compromisuri chiar si pentru unica sansa de a-si asterne privirile de jur imprejur. e ca si cum te-ai intalni pe un varf de munte cu alti oameni. va unesc eforturile, cararile, experienta. urmele pasilor vi se suprapun. si numai datorita acestor lucruri se si leaga o prietenie. poate cea mai simpla si cea mai adevarata... defapt despre asta e si vorba. ne aflam pe cele mai mari inaltimi, pe cele mai spectaculoase culmi. da, e adevarat sunt inselatoare, poate nestatornice, nu stiu, vom afla... dar privelistea de aici...soarele, lumina. vantul placut si miresemele imbatatoare. mi-as dori sa nu mai parasesc aceste locuri...si totusi fara tine alaturi, nu inseamna destul.
acum priveste cat vrei. avem tot timpul...atat cat ne iubim.

16 ian. 2010

Si a fost seara si a fost dimineata

Asculta-ma. Tu trebuie sa crezi. Acolo unde te vei duce, ai nevoie sa crezi...mult, in orice! Nu-ti spun ca nu va fi greu, dar ai incredere in oameni. Nu le vezi sufletele pentru ca au uitat de ele, sau si le-au ascuns din neputinta de a le hrani. Au vazut ca nu mai au resurse, ca tot ce ii inconjoara e materialul...si s-au speriat... Frica le-a intunecat mintile. Arata-le cum s-o ia de de la capat si sa-si deschida sufletele. Si eu le voi da in schimb, Timp...
Sunt slabi si te vor dezamagi, dar ai sa le vezi umbrele pe fata si lacrimile ascunse. Orgoliile ii macina...nu ti-e mila? Trebuie sa-i ajuti. Cu orice pret! Ajuta-i sa-si aminteasca cine sunt si pentru ce traiesc. Ajuta-i sa inteleaga ce-i fericirea si sa-i astepte senini revenirea. Ajuta-i sa n-o mai caute in locuri si lucruri gresite. Ajuta-i sa se regaseasca...
Acolo va fi frig si urat. Tot ce inseamna iubire, a disparut. Sau s-a transformat. Acolo iubirea s-a prefacut in placeri, pasiuni, patimi, obsesii. Daca ar sti ei cat se chinuiesc. Se chinuiesc singuri si unii pe altii, toti in acelasi timp. Nu stiu cum de mai rezista...  Daca ar sti ei ca e de ajuns sa-si ridice privirile macar pentru o secunda, daca si-ar aminti putin de mine, atunci s-ar ajuta singuri. S-ar redescoperi, si odata cu sine, ar descoperi si lumea adevarata. E atat de simplu...
Se vor trezi, stiu asta. Am incredere. Intotdeauna am avut. Si totusi sa nu te mire, fiecare o va face in felul sau... unii vor rade de nestiinta si ignoranta lor, altii se vor ingrozi, unii isi vor cere iertare, altii nu vor rezista... Dar, se vor trezi.
Dute....dute si arata-le. Ai sapte zile...pentru o Eternitate.

11 ian. 2010

Cad zidurile

Mi se pare ca m-am trezit din morti. A fost o moarte lunga, uneori ca un vis, ca un basm, ca un joc.
La inceput parca am fost legata la ochi, dusa de mana. Apoi am capatat alti ochi. Si bratele, si sufletul mi-au fost incatusate intr-un lant care parea fragil, dar care s-a dovedit cat se poate de trainic. O clipa, m-am zbatut. Viata nu se voia infranta. Am incercat sa rezist. Aripile se agitau ca ale unei pasari cu capul taiat.
Apoi, nu stiu cum m-am pomenit dincolo. Aerul, mai dens, mai tare. Climatul aspru, dar si foarte dulce. Ma aflam pe marile inaltimi, pe piscurile celor putini, indragostita...
Il iubesti? ma intreaba un demon.
Da, raspund vrajita, intr-un zambet in care se topesc toate bucuriile lumii. Mi-e drag...
Nu mai ai ochi?
Ba da. Dar il vad doar pe el.
Si iti ajunge?
Da, imi ajunge, bag de seama uimita.
Si cu ce vezi cerul, copacii?
Cu ochii lui!
Si cu ce simti zapada, cum stii cat de proaspata e, si de rece?
Cu mana lui!
Si cand ti-e sete, ce faci?
Il sarut!
Si cand vrei sa-ti inmoi buzele in apa limpede, buna?...
Apa o simt cu buzele lui.
Nu-ti place sa pasesti singura, sa simti asfaltul elastic, viu, sub pasii tai?
Ii simt umarul alaturi si, lipita toata de el, ma simt leganata de arcurile pasilor lui.
Dar oamenii de pe strada?
Carabusii aceia mari? Umbrele care trec pe langa noi? El spune ca vor sa-mi faca rau, sa ma feresc...
Si tu ce crezi?
Mi se pare ca sunt un fel de nastrusnice, grotesti, nefolositoare papusi. Nu le pricep defel rostul. El crede ca-i vad, si ma cearta. Se osteneste, vorbeste, se infurie salbatic. E prost. Nu stie ca-l vad numai si numai pe el.
Dar bine, de ce?
Fiindca mi-e drag.
De ce ti-e drag tocmai de el?
Asa s-a intamplat. Intr-o zi, nu stiu cum, parca s-a raspandit in fiinta mea o intreaga mireasma imbatatoare si dulce. Un nume a inceput sa mi se plimbe prin minte, prin suflet, pe buze. Un singur nume, al lui. Nu, nu stiu ce s-a intamplat. Poate ca stie el. E stie tot...
Si tu ce stii?
Il iubesc.
Si toata ziua ce faci?
Il astept.
Si cand vine?
Ma odihnesc in bratele lui.
Esti atat de obosita?
Da, e chinuitor, istovitor sa astepti!
Atunci, esti nefericita.
Nu! Fiindca vine.

Dar intr-o zi nu mai vine... Se lasa peste tot, se incruciseaza, se suprapun umbre dese, reci, grele, umbre si spaime. Eu bajbai cu mainile intinse, cad, ma lovesc, ma ridic, ma impleticesc. Mi-e frig, din ce in ce mai frig. El strangea caldura soarelui eu o culegeam din zambetul lui. Copacii se oglindeau in privirea lui ca intr-un lac. Apoi nimic n-a mai fost albastru, sau verde, fiindca au disparut ochii lui. As vrea sa aud vantul cum trece printre frunze, dar nu mai pot. Mai demult, in viata, auzeam pana si pasii caprioarei. Mai demult puteam sa intru in mare, aveam brate sa inot. Simteam spuma sarata. Acum nimic nu-i sarat. Ma simt prinsa zdravan de un otgon. Si totusi, legatura nu e grea. M-am invatat cu ea. Mi-e necesara...

Dar el vine si spune ca vrea sa-mi dea drumul, nu mai poate sa ramana mereu langa mine. Vorbeste de "libertate". Insira cuvinte goale ca vazduhul, colturoase si grele ca niste pietroaie.
- Cum sa pornesc singura? il intreb infrigurata, speriata. Singura, fara umarul tau?
- Mai sunt si alti oameni, rasuna vocea lui aspra, straina.
- Dar oamenii ceilalti sunt vii, eu am murit, nu stii?
- Uite, te las sa invii. N-a fost o moarte adevarata. A fost un joc.
- Poate, dar eu nu mai vreau altceva. Nu mai pot. Cand nu esti aici, in jurul meu se ivesc adancuri negre, imense. Gropi fara fund, infioaratoare prapastii, poteci pe care n-am curajul sa umblu, cum s-a intamplat odata pe brana Caraimanului. Tii minte ce frica mi-a fost? Pe inaltimile alea tu m-ai dus in brate. Legata la ochi, am zburat... Iti amintesti Cheile Zanoagei? Cascada de spume? Odata, in poiana, te-am intrebat daca ploua. "Nu, mi-ai raspuns, pasc mieii lacom. Smulg iarba cu pofta, asa cum saruti tu, draga mea". Uneori ma prindea totusi ingrijorarea. Ma linisteai. "Dragostea mea nu-i nici ratacire, nici zigzag de incantare suprema si disperari fara fund. Iubesc cum respir: egal, iremediabil si pentru totdeauna..." Iti amintesti?

Ce negre, intortocheate, chinuitoare, reci si fara luminis, fara capat, sunt drumurile carea coboar! Pe care sa apuc? M-am invatat cu aerul rece, tare, biciuitor si proaspat al inaltimilor, cu adierile lui parfumate. Acum simt ca ma inabus. Lantul care imi lega bratele, umerii, mijlocul ma ocrotea. Acum ma poate atinge oricare.

Uneori, din intamplare numai, il intalnesc. Se opreste, se uita la mine, imi vorbeste. Dar nu mai spune niciun cuvant din cele ce-mi sunt necesare ca aerul si apa. Nu-mi da nicio privire din cele magaiate. Privirile noastre! Se uita la mine si nu ma vede. Nu ma intreaba daca mi-e prea cald sau prea frig, nu-i mai pasa ca ma zbat printre straini, ca mi-e necesar ca si mai inainte umarul lui.

Sa ma trezesc nu doream.
Dar intr-o zi am coborat din pat si m-am uitat pe fereastra (priveam si inainte, dar nu vedeam nimic, totul era acoperit cu imagini din trecut, din lumea colorata, parfumata, unde am fost dusa, vrajita, de soaptele lui). Si am zarit un copac.
Puf de papadie plutea in aer, in jurul meu. Era un miros iute de viata vegetala, de frunze, de pamant improspatat de ploaie. Si erau oameni pe strada, copii, case, gradini, copaci inmuguriti. Si in mijlocul acestor bogatii ma aflam eu. Si toate erau pentru mine, sa-mi multumeasca auzul si ochii, sa-mi ureze bun sosit, sa-mi spuie ca m-au asteptat, sa ma incredinteze ca n-am murit. Am respirat lung, cu nesat, de cateva ori. O lacrima s-a prelins pe obraz, a lunecat si s-a oprit in coltul gurii. I-am simtit gustul sarat...
cum as descrie viata? nu stiu daca am destula experienta sau dreptul de a face asta. poate ca doar cei ce sunt aproape de final ar putea sa o reprezinte clar si concret. doar cei care au trait tot ce le-a fost dat si intr-un final se simt impacati. poate cei ce privesc cu un zambet triumfator, ironic, resemnat sau linistit, fiecare dupa caz... ei, care mai intorc o ultima privire inapoi si se elibereaza de tot, ei care aud ultimul ritm si sunetul unui inceput necunoscut, desi nu e bine, caci toate inceputurile sunt necunoscute... poate ca cei care nu mai au nicio povara de dus si se simt usori, poate ar fi cei mai indreptatiti se ne dea o definitie a vietii. sau poate nu...
si totusi cum o vad eu? in prezent? grea, si stiu ca va fi si mai grea, din ce in ce mai grea... nu, nu e o povara, e o provocare. o provocare sa traiesti intr-o lume construita dupa tipare. din pacate, eronate, din ce in ce mai eronate. nu mai poate fi vorba de dragoste, de dumnezeu. cine se mai gandeste la ceilalti? cine nu poate dormi noaptea amintindu-si privirea ingrozita a copilului de la coltui strazii. ingrozita de foame, de frig, de singuratate. asta  mi se pare cel mai crud si cel mai nedrept lucru. ce pacate are copilul pe care viata il izbeste drept in fata! cu ce a gresit el, si de ce trebuie ca unii sa zbiere in supermaketuri dupa nu stiu ce papusi barbie sau masini teleghidate, iar altora sa li se umezeasca ochii cand tin in mana o portocala. ce e viata pentru un chinuit de copil si cum poate el sa mai vada lucrurile frumoase. nu le vad cei care au din plin, dapai el. sau poate nu...
desi de multe ori tanjesc dupa locuri si timpuri necunoscute, desi daca as fi putut alege cand sa ma nasc, as fi facut-o acum 200, 300 de ani poate. si totusi nu degeaba pot simti ritmul asta regulat. e de ajuns sa imi duc mana in stanga pieptului...
da, in ciuda tuturor lucurilor negative, viata are, in majoritatea sa, parti bune. recunosc, sunt putine momentele cand gandesc asa. imi amintesc prea rar sa privesc dincolo de concret, sa uit sa inteleg si sa las totul sa curga. si totusi astfel de clipe ma coplesesc. ce mai poti spune in fara unui apus ce coloreaza cerul si ochii in nuante de violet si rosu. cum sa descrii miracolul prin care cerul si marea se unesc. momentul in care el iti spune te iubesc, sau privirea curata a unui copil, copilul tau. miracolul nasterii...cea mai frumoasa parte a vietii. nu e nevoie de cuvinte in momentul cand sunteti unul, sau dupa o despartire indelungata. poate doar gesturi si priviri...
cum poti sa explici senzatia de iarba uda sub talpile goale, sau mirosul tau preferat. aroma ceaiului din copilarie sau imaginea fetei lui arsa de soare. si gustul sarat.
cred ca nimic din ce este fericirea nu se poate reda cu adevarat. ne intalneste rar, o data, de doua, de mai multe ori in viata, cine stie. si din pacate, pleaca repede. ne ramane insa emotia acelui moment si neputinta de a-i gasi o explicatie...

10 ian. 2010

Si iata: tocmai cand incercam sa ma resemnez, neasteptat, ca printr-o minune, varfurile degetelor mele atinsera o ciuperca.  Era mica si catifelata si mi se parea ca palpita, ca-i vie, ca un pui de vrabie. Sufletul mi s-a umplut deodata de o bunatate necunoscuta pana atunci, de o duiosie aproape prea mare ca s-o pot indura. In jurul meu simteam un freamat. Pamantul parca rasufla, parca voia sa-mi vorbeasca. Mireasma acelei seri de vara se stransese acolo, in jurul meu, toata. Pe umeri, prin par, pe rotunjimea obrajilor am simtit o tremurare de aer mangaietoare, am auzit soapte: "Te numesti Fana, printesa de Ringhi-Ring, si vei stapani peste domeniul din Blemstod".

De undeva, din departari nestiute, venea ecoul unui cor de catedrala. Mirona ar fi vrut sa atinga lucrurile dimprejur, sa prinda legatura cu ele. Sa se incredinteze ca fericirea exista, ca o prezenta vie, ca o poate prinde in palma.

Ma incapatanam sa tiu ochii mereu deschisi, sa nu pierd nimic din tot ce se depana in fata mea si, cu o sete absurda, incercam sa captez ceea ce se desfasura aproape la fel de mii de ani, fara sa inteleg ceea ce se intampla dincolo de priveliste, undeva mai departe si mai adanc. Curioasa sa stiu cea ce se schimba in fiecare clipa, nu eram in stare sa prind viata in ceea ce e esential, in raportul dintre intamplari, in intrepatrunderea dintre evenimente, in ciocnirea dintre ele, in contradictiile, in evolutia si dramatismul lor.

- Te rog scrie asa: "Nu regret nimic". Ba nu, sa incepem altfel: "Ce-a fost dragostea ta, Jeanot? Instinct de posesiune. Mangaierile tale? Insulte, gelozie. Ai vazut cum vorbeste Manuel despre genele mele? Tu ai vazut vreodata genele mele, Gianitto?"

Tot ce a fost in  mine iubire in stare latenta a capatat forma, continut, nume in ziua cand l-am intalnit pe Stefan..

Doamnele parfumate - parfumul amestecat era mai proaspat ca aerul tare al noptii - se uitau la mine, ma masurau intrigate. Era evident ca nu faceam parte din lumea lor, deci n-aveam dreptul sa fug de moarte sau sa mor in aceleasi conditii cu ele. Nici in fata mortii nu admiteau egalitatea-fraternitatea, care alminteri in conversatie era invocata si suna asa de frumos. Parca le era sila, parca le era scarba sa moara impreuna cu "o saracie".

M-am adapostit intr-un lan de grau. Acolo, la cativa pasi, in pasi, in plin soare, o femeie isi alapta copilul. Erau poate ultimele clipe pe care le traiam, si voiam sa mi le intiparesc bine in minte. Femeia, frumoasa, rumena, plina, cu sanul umflat, semana cu taranca din Tempesta lui Giorgione. Poate ca toate mamele care alapteaza sunt frumoase si seamana...

Eu trebuie sa scriu, orice s-ar intampla. Nu trebuie sa trec prin viata fara sa las o urma, o lacrima, o tresarire din cate am avut pentru tot ce mi s-a parut frumos si bun... Trebuie sa ma grabesc. Trebuie sa las in urma mea ceva care sa-mi semene cat de putin, asa cum trece uneori pe fruntea unui copil o umbra care aminteste cum cadea mama pe ganduri.

Ea i le aduce in casa. E trucul ei. Anosta cum o vezi, lipsita de orice feminitate, nu stii cat e de tare. Cum sa-ti explic? Cand eram mica, mama avea obiceiul, cat eram eu de mare - mare artista- , sa ma lege de copacul din curte. Franghia era foarte lunga, dar nu ajungea pana la poarta. Un pas mai mult, si simteam lesa. Pricepi? Asa si cu Stefan. Lesa e lunga, dar exista. Si e legata zdravan.

-Am asteptat Femeia... Am cautat-o cu infrigurare... Iti marturisesc ca n-am recunoscut-o nici atunci cand te-am gasit in tren, nici la Venetia, in seara aceea cand ai fugit din bratele mele... Altfel nu te-as fi lasat, te-as fi legat... Spune, de ce-ai fugit? De ce nu mi-ai spus cine esti, cum esti?... Stiam ca trebuie sa existe undeva o armonie de culori, de parfum si de forme, un trup care sa ma infioare de cum il ating, pe care sa-l doresc iar si iar.

Si mi-am amintit de fetita care, bajbaind noaptea pe maidan, a gasit o ciuperca. Fericirea exista. Am deschis ochii, sa ma incredintez ca exista. Mangaieri, saruturi, cuvinte bune si dulci, ca miezul de paine calda... Cuvinte patrunzatoare, rascolitoare, ca parfumul tuberozelor. Fericirea exista, soptea fetita. Era fragila ciuperca, fragila clipa. Noaptea mirosea a lavanda. Oare de atunci il iubeam?

Ce inseamna o aventura. Cu ce seamana sarutarea unei femei care nu te iubeste si n-o iubesti. Cu o felie de tort, cu un pahar de vin? Imi inchipui ca seamana cu orice mai curand decat cu o sarutare.

- Viata? Ce mizerie! Pe oameni tocmai asta-i masoara, ultima atitudine. O singura data ai prilejul sa fii superb. Viata e stupida, iremediabil stupida. Nu intalnesti in jurul tau decat iluzii si regrete. Sunt obosit de privirile care se agata de trecut sau de viitor ca sa-si suporte prezentul. Unde e fericirea? Unde e frumusetea? De ce e mareata tragedia antica? Fiindca eroii mor! Toti mor!
- Dar stiu pentru ce traiesc si pentru ce mor. Moartea e stupida cand mergi obeste spre ea, ca si viata cand o traiesti la intamplare...

Ce mana mare! Numai atat mi se paruse atunci: mare. Abia cand l-am recunoscut m-au emotionat mainile lui si mi s-au parut frumoase, unice. Fiindca erau ale lui. Acum, tocmai fiindca erau ale lui nu mie se mai pareau decat mari, prea mari. Stefan devenise un strain? Mainile lui nu mai insemnau nimic pentru mine? Poate cineva sa moara asa, dintr-odata? Cu totul? De tot? Nu! Cand cineva drag inchide ochii, il iubesti si mai mult, mai disperat. Poate pe urma, cu timpul, uneori dupa ce trec ani si ani. Alteori, numai cand mori tu, moare si el, cu tine odata, ca doi oameni care se ineaca tragandu-l unul pe celalalt la fund. A cui era vocea ragusita care staruia? "Ramai, Mirona, ramai! Te implor, ramai..."

Pamantul nu se invarteste in jurul unor drame personale, ci al unor ciocniri de interese care sufoca poporul la fel peste tot. Acolo unde viata e in pericol la tot pasul, acolo o iubesti mai mult si o aperi mai darz. Acolo ai prilejul sa te descoperi. Te obliga sa alegi, sa fii un vierme, sau un erou.

Ascult ploaia care cade pe streasina, prin burlanele casei, pe geam, pe asfalt. Voiam altadata sa traiesc in fiecare din picaturile ei, sa fiu nepasatoare ca ploaia. Dar asta nu se mai poate. Ploaia trebuie sa traiasca prin mine. Vreau ca peste multi, foarte multi ani, cineva, care va asculta cum izbesc picaturile in geam, pe acoperiul casei, in iarba, sa se intrebe: Cand am trait o clipa la fel, de ce tristete, de ce poveste imi aminteste ploaia asta? Unde am mai intalnit aceeasi neliniste, in ce carte pamantul respira la fel? Si poate isi va aminti un nume: Mirona... Cum se numea cartea? Cartea Mironei... Cand Mirona nu doarme...?



intamplator sau nu, absurd sau nu, visul Mironei s-a implinit. in seara asta ascultam ploaia, picaturile pe acoperisul casei...si mi-am amintit....

6 ian. 2010

am visat ca aveam o motocicleta. ca imi puneam casca si porneam motorul si totul se rezolva. ca puteam pleca oricand si oriunde. ca auzind vuietul motorului voi sti spre ce sa ma indrept. am visat ca alergam spre mare. ca nu avem decat un rucsac ingramadit cu haine si aparatul de fotografiat. si faceam multe poze. poate banuiam ca nu voi mai vedea acele locuri si vroiam sa le imortalizez imaginea. stiam ca nicio calatorie nu se va repeta si ca acel vuiet imi va dicta mereu alte si alte taramuri. desi nu vroiam sa recunosc, eram dependenta de el. cea mai mare pasiune a vietii mele. doar goind spre o tinta cu soarele in fata si vantul care imi lovea obrajii ma puteam simti fericita...

am visat ca faceam cea mai importanta calatorie a mea. nu stiam de ce, pana l-am zarit. l-am vazut de la 2 kilometri distanta si mi s-a taiat rasuflarea. am incetinit si am luat aparatul. i-am facut multe poze, si pentru prima data m-am oprit pe drum. i-am atins scoarta batrana si am stiut ca e iremediabil. am stiu ca va trebui sa ma intorc mereu la el, chiar si cu regretul de a-mi sacrifica libertatea. ma indragostisem de un copac...

4 ian. 2010

Cum e femeia dupa 40 de ani? Cu cat ii cad sanii, proportional i se ridica spiritul.

 Mama imi spune ca orice zgomot de pe Pamant ajunge pe Luna intr-un minut si 30 de secunde si pe Marte in trei minute. De cate ori am spus in viata te iubesc, s-a auzit pe Luna intr-un minut si jumatate.

Cautam, ca nebunii, totul in forma. In formele caselor, in forma teatrala, muzicala. Traim dupa tiparele formale. Ne imbracam ca Versace, aratam ca Madonna, vorbim ca Tom Cruise, traim in forma lui Tanar si nelinistit si murim foarte linistiti si pierduti de noi, caci am adoptat alte formate si modele.

Sunt convinsa ca oamenii cand se baga in pat si-si inchid pleoapele vad o bezna, dar, in intunericul acela, mai simt si o prezenta. In orice caz, mie mi se intampla de mica. Cand ma culc si inchid ochii, nu ma simt singura. Cu ochii deschisi sunt mult mai singura.

Da, acolo sus, pe scena, uiti de tine. Te pierzi pentru doua ore in viata altcuiva. Si ce bine e. Pentru doua ore uiti - te uiti pe tine, problemele tale, iubirile tale, urateniile tale. Ce binecuvantare si ce privilegiu! Spencer Tracy a spus ceva care mi se potriveste: "Pe scena sau in fata aparatului de filmat mi-e foarte usor. In viata mi-e mai greu."

De ce aproape intotdeauna cand ne fotografiem zambim? Aproape intotdeauna aratam ca suntem fericiti. Poate ca in subconstient vrem ca imaginea noastra sa ramana asa, a unor oameni fericiti. Imi place sa-mi imaginez imaginea imediat urmatoare dupa instantaneu. Cum s-au ridicat din pozitia de poza. Ce s-a intamplat imediat dupa ce s-a luat fotografia.

Imi inchipui cateodata ce-ar fi daca cerul s-ar deschide si inapoia cerului n-ar fi decat o imensa oglinda. Ar fi groaznic. Ar insemna o mare pedeapsa: sa ridicam privirea si sa ne vedem tot pe noi, in toata micimea nostra. Ce enorma singuratate. Si ce minune ca cerul exista nesfarsit si opac.

Da, exista pe pamantul asta oameni mari. Si cand ii cunosti, iti dai seama ca aerul in jurul lor are alta densitate. Daca stii sa privesti aerul din jurul unui om, iti poate spune multe despre el. Are multe de povestit, numai sa stii sa-l asculti si sa-l vezi. In jurul oamnilor meschini, aerul e imbacsit. In jurul celor rai, e intunecos. In jurul celor bucurosi, e luminos. In jurul oamenilor mari insa, e ca si cand i-ar imbraca si i-ar scoate in relief. Nu stiu ca explic, stiu sa vad.

Ecoul dintr-o catedrala este de fapt suma rugaciunilor oamenilor care s-au rugat acolo. Oricate biserici si catedrale si moschee s-ar distruge, oricate dantele spre cer ar cadea, ramane ecoul sufletelor care s-au rugat cu credinta acolo. Ramane in picioare catedrala rugaciunilor noastre.
Asa, si dupa un om, ramane ecoul gandurilor, faptelor, cuvintelor lui.

Sunt oameni care, sub greutatea dusa, devin cocosati. Obositi de toate urateniile, de toate gandurile de razbunare, de toate complexele si rautatile. Le cara cu ei prin lume. Si put. Si imput spatiul in care exista. Si mai exista oameni care miros frumos, sunt usori , mai au putin si ai senzatia ca se pot inalta de la pamnt in orice clipa, oameni care pe umarul stang, daca stii sa te uiti bine, te lasa sa le vezi ingerul linistit.

Moartea are miros, moartea are o prezenta parca mai puternica decat viata. O simti cum vine incet si definitiv. Intotdeauna cand am asistat la plecarea cuiva de pe acest pamant, am realizta un lucru: cel mai puternic din incapere sau din casa este cel care pleaca. Cei care asista sunt pierduti, slabi, neputinciosi. Cel care pleaca la Domnul e cel puternic.

Sa ai o autostrada in fata. Soare. Un cal, nu o masina si libertatea de-a goni in galop spre soare. Libertatea e sa ai voie s-o iei prin campul verde din dreapta sau din stanga. Libertatea e sa parasesti autostrada. Sa sari peste garduri si ingradiri si sa alergi cu un cal liber pe iarba.

Jurnal, Oana Pellea

3 ian. 2010

bis, bis, biiis




ca orice persoana care a avut "sansa" sa vada acest film, nu ma pot abtine sa nu-mi dau si eu cu parerea. de ce spun sansa, pentru ca mie mi-a luat o spatamana. in fiecare zi mergeam la cinema si intrebam de locuri. deja ne cunosteau tipii de acolo:))... bineinteles ca toate biletele erau epuizate si salile full. in final, am avut noroc, si l-am vazut chiar in ziua cand trebuia sa ma intorc, plecarea fiind amanata din cauza ninsorii \:D/ \:D/-
avatar - da, cel mai bun film, da merita vazut, ar fi o pierdere. dupa mine isi merita toate aplauzele si toate laudele.
primul film pe care l-am vizionat in varianta 3d si nu stiu ce altceva l-ar putea indeparta de primul loc, cel putin in topul preferintelor mele. nimic nu m-a captivat mai mult ca filmu asta, nicio pieasa de teatru, niciun spectacol, nici alt film, nimic... bine ca era intuneric in sala si toti erau cu ochii holbati prin ochelari si nu mi-a vazut nimeni expresia idioata a fetei...cum sa te uiti la un film cu gura cascata. nu stiam la ce sa ma mai uit, la actiune, la subtitrare, la imagini, peisaje,poveste, culori, mimica fetei, melodii....tot...o adevarata opera de arta.
http://www.youtube.com/watch?v=q__xKmew4fk

2 ian. 2010

si totul se poate schimba, oricand. cand te astepti mai putin as zice...
ma sufoc, aerul nu-mi mai intra in plamani, nu-l mai simt. e 5 dimineata si pot sa jur ca-mi aud inima in urechi. deschid geamul, dar nici asa nu pot respira normal. ma clatesc cu apa rece si tot nu ma pot trezi.
un vis groaznic, un cosmar prelungit si in realitate. ma uit in oglinda de la baie si nu ma vad. imi pot simti ochii privind in gol. ma bag in pat si ma rog. de fiecare data cand am un cosmar ma rog...de data asta degeaba, nicio schimbare. tremur. subconstientul lucreaza.
daca as fi stiut chiar si cu o zi inainte ce va urma, as fi fugit, oriunde. numai sa nu traiesc asa ceva, sa nu vad. si eu care ma credeam puternica...
ma bufneste plansul. e infricosator sa nu mai ai controlul asupra ta, sa nu-ti poti controla simturile si mintea blocata asupra unor amintiri care te macina. sunt amintiri recente cu doua, o seara, cateva ore inainte, si nu le pot stapani. de ce nu-mi pot goli mintea si de ce ma simt ca si cum as fi altcineva?
degeaba inchizi ochii, chiar si intunericul se poate invarti cu tine. degeaba cauti momente frumoase. nimic, e complet gol. doar acele imagini, la nesfarsit...
scriu aceste randuri, pentru ca-mi face bine sa le stiu undeva afara. macar o parte. le scriu pentru ca nu am curajul sa le povestesc, si nici macar nu stiu daca as avea cui. nu cred ca e dispus nimeni sa asculte sau oarecum sa ma inteleaga . nu stiu cine ar putea trai macar o parte din groaza pe care am simtit-o in ultimele 3 zile...pana nu vezi, nu intelegi. vreau sa treaca timpul, repede, repede, si sa ia cu el tot. sa ratacesc clipele astea cat mai adanc posibil, si de ce nu, sa devin imuna...
nu vreau, si nici nu pot sa dau o explicatie.poate ca e prea dureroasa ca sa-mi fie afisata in fata ochilor...

eu stiu ca toate cosmarurile sunt alungate de lumina...atunci de ce al meu imi acopera ziua?