Sunt vinovată numai pentru ceea ce n-am făcut…

26 mai 2010

Cuvintele se pierd...

Uneori, oricat de aproape ar sta doi oameni, e o distanta mare intre ei. Uneori, cu cat te apropii de cineva, cu atat distanta dintre voi se mareste. Asa s-a intamplat si cu noi.
Te-am avut aproape ieri. Am facut atatea calcule, am planuit cuvinte, gesturi. Trebuia sa-ti spun multe. Ceea ce trebuia sa fie un vis, s-a transformat un cosmar. Un cosmar din acelea in care nu te poti auzi. Si oricat ai striga, nu te aude nimeni. As fi avut atatea sa-ti strig. M-ai fi auzit?
Uneori zidul e rezistent. Zidul asta nu-l poate darma decat timpul. Iar noi nu putem astepta, nu-i asa?
Un pas a mai ramas intre noi. Pasul uriasului. Nici tu, nici eu nu suntem dispusi sa-l acoperim. Cu ce sa-l acopar? Cuvintele sunt prea mici, cuvintele de pierd.
Cu fapte. Cosmarul devine din ce in ce mai infricosator. Nu ma pot misca. Asta ii trebuie zidului, fapte. Dar ce sa fac? Sunt o papusa dezaxata, iar papusarul ori e nebun, ori indiferent. Ori nu ma mai vede, ori nu-i pasa.
Un sarut a mai ramas intre noi, mi-ai spus. Cuvintele se pierd. Ti-as fi sarit in brate ieri...
Credeam ca te cunosc... Ai fost langa mine, si nu te-am simtit. Nu se simtea decat tacerea. Cuvintele se pierd.... Nu puteam masura decat distanta.
Stii, cred ca intr-un final mi-ai oferit acel imbold. A ramas gustul amar, recunosc. Dar eliberarea e mai dulce. Simt cum imi cresc iar aripi, simt cum imi revine glasul. Aud zidul cum incepe sa crape.
 Nu ma pot vedea langa tine, nu te pot vedea al meu.
Si-o sa vina o zi cand voi putea intinde bratele fara sa ma lovesc de-un zid...


2 comentarii:

  1. e ciudat cum oamenii pe care credem ca-i cunoastem devin, dintr-o data, straini

    RăspundețiȘtergere