Sunt vinovată numai pentru ceea ce n-am făcut…

23 iul. 2010

Timpul care a fost înapoi
E acum înainte

Cine are certitudinea timpului? Cine poate ști cu adevărat că timpul său e cel corect? Cine are siguranța clipei și cine se teme de neprevăzutul ei? Cine poate ști ce e timpul și ce aduce el? Se spune că timpul nu e decât o unitate de măsură dată oamenilor pentru a-și putea controla viața. Că nu conteaza, că el nu există cu adevărat. Dar dacă nu există, de ce ne schimbă? De ce schimbă principii, legi, oameni, vieți?
Timpul ne alege pe noi. Oamenii nu au nicio putere în fața timpului. De ce e crud și nu ne lasă pe noi să decidem? De ce nu putem alege timpul în care ne-am dori să trăim?

Mă trezesc cu ochii pironiți în tavan. A fost un vis sau prezentul îmi joacă feste? Îmi desprind privirea și încep să caut prin întuneric, ghidându-mă după ticăitul ceasului. Timpul nu vrea să se arate... Ma întorc iar la tavan. Imaginea nu a dispărut, o vad la fel de fel de clară ca acum câteva minute, ore, cine știe?... Chipul bunicii. Ochii senini și mari, ridurile șterse din jurul gurii, buzele ce se ridică mereu într-un zâmbet. Dar nu, nu e bunica. E altcineva, care îi seamănă, iar persoana aceea sunt eu.

Închid ochii și mă văd aruncată în trecut. Un timp în care eu n-am existat, dar pe care îl cunosc atât de bine. Ma simt legată de trecutul bunicii. Mă văd în ea. Mă văd trăind viața ei, în timpul ei. Simt că mi-a răpit existența; că într-o secundă de neatenție a venit și mi-a luat locul ce îmi era rezervat. Că drept pedeapsă, ca urmare a neglijenței mele, am fost aruncată în cea mai mizerabilă celulă, prezentul.  Nu pot face nimic, nu pot ieși din ea. Dar nici nu vreau să se deschidă ușa. Nu pot renunța la celula mea. Precum detinuții ce iși petrec o viață în închisoare, iar cu o zi înainte de libertate, aleg să ramână acolo pe veci, și-și pun streangul de gât. N-am să fac asta. Poate că îmi este mult mai teamă decat acei deținuți, dar n-am să aștept niciodată să se deschidă ușa, și nici n-am să las teama să mă acopere. Am să acopar eu pereții celulei, am să-mi imaginez că sunt în altă celulă, în fiecare zi alta. Am să fiu acolo unde voi dori. Și voi căuta până o voi găsi.

Pot spune că am găsit ceea ce căutam? E trecut de miezul nopții și sunt în casa bunicii, în viața ei. Viața după care am tânjit dintotdeauna. E o armonie pe care nu o poate distruge nimeni. Mă simt acasă. Casa bunicii, casa mamei, camera bunicii, camera mamei... Pereții, patul, tablourile, biroul cel vechi, dacă ar putea vorbi aș încremeni aici pe vecie. Dar nu am decât fotografiile și poveștile bunicii. Fotografiil în care îi regăsesc pe toți, și îi privesc, și ei mă privesc, și ne zâmbim unii altora...

Bunica, nu-i port ciudă bunicii, din contră, o admir. Îi admir mai ales poveștile. Mă întreb cum va fi atunci când ea va dispare? Va lua cu ea totul? Nu-mi pot imagina viața fără această lume. Deocamdată bunica doarme, îi aud respirația din camera ei. E liniște... Ascult ceasul cel vechi pe care nimeni, în afară de noi două, nu-l poate asocia somnului...

"Era dimineață... o zi frumoasă de sfârșit de rouă, cu adevărat frumoasă..."
1966

2 comentarii:

  1. Nici eu nu stiu daca am gasit ce cautam.De fapt,nici macar nu stiu ce caut.
    Timpul il urasc uneori.Atunci cand nu e de partea mea,il detest.Iar atunci cand ma face sa sufar,as vrea sa-l omor.

    RăspundețiȘtergere