-Amrita, asteapta putin. De ce te lasi doborata acum, cand timp de atatia ani ai fost atat de curajoasa? Iti promit ca am sa vin la tine si, acolo, pe malurile Gangelui, am sa ma arat tie asa cum sunt eu cu adevarat.
Nu sunt o pesimista. In adancul inimii mele zdrobite, o mica pasare a sperantei, care se zbatea de moarte, a tresarit la auzul vocii lui Mircea si simt ca ea reinvie si se preface intr-un phoenix. A vazut cineva un phoenix? Arata exact ca un albatros. Pasarea aceea uriasa isi flutura aripile mari si apoi, luandu-ma cu ea, ma inalta tot mai sus, tot mai sus, in timp ce acoperisul biroului lui Mircea se deschide ca o cutie a Pandorei si zidurile dispar iar cartile de piatra se prefac in valurele; aud galgaitul apei curgatoare.
Pasarea asta colosala, facuta din iluzia sperantei, imi sopteste, pe cand plutim spre un continent necunoscut, pe deasupra lacului Michigan:
-Nu fi deznadajduita Amrita, vei izbuti sa mai aduci lumina in ochii lui.
-Cand? intreb eu cu patima.
Si ea imi raspunde:
-Cand il vei intalni in Calea Laptelui. Acum, ziua aceea nu mai este foarte departe.