Sunt vinovată numai pentru ceea ce n-am făcut…

27 dec. 2010

Era puternic, si la umbra lui am murit de dragoste


A fost odata...o noapte. Si in acea noapte focul aproape atingea cerul, odata cu dorintele mele. In acea noapte cuvintele-i zburau direct spre inima padurii, si se intorceau ecou, in inima mea.
De obicei amintirile palesc, mai ales cele dragi. Dar aici e totul limpede - stam fata in fata si ne privim prin lumina portocalie a focului.

E ajunul Craciunului, si azi l-am reintalnit pe M. Am zambit toata ziua. Acum e aproape dimineata. Inchid ochii si ma intorc la marginea padurii, in jurul unui foc mic. Numai chipuri familiare. Uite-o pe V, pe R, pe A care canta ceva la chitara. Si C impreuna cu S. Sunt toti acolo. Am vrut sa ii cunoasteti, chiar daca au fost doar trecatori. Pentru ca in acea noapte eram doar eu si M.
Sta in fata mea, pe un bustean, si imi zambeste strengar, cum numai el stie. Daca ii privesc buzele imi dau seama ca spune ceva. Probabil ca sa isi spune povestea. Iata ce nu voi putea uita niciodata:

"Stiu ca e randul meu acum, si stiu ca v-am obisnuit cu toate aventurile si incercarile mele, dar in seara asta va fi putin diferit. In seara asta va voi vorbi despre dragoste, pentru ca asa simt. Pentru ca povestea asta mi s-a intepenit in gat, si nu ma lasa sa respir."
Si cred ca era cu adevarat sincer...imi amintesc ca, in timp ce spunea toate astea, aproape gafuia.
"Vi sa intamplat sa iubiti pe cineva cu o dragoste veche de cand Pamantul, cu o iubire care n-are nici inceput nici sfarsit?"
Am inganat un "Da", dar toti erau concentrati asupra lui M, asa ca am rasuflat usurata cand mi-am dat seama ca nu ma auzise nimeni. Sau aproape nimeni, caci dupa felul in care a tresarit, am avut impresia ca M mi-a deslusit raspunsul.

M-am trezit vorbind singura in intuneric, in camera mea, in prima dimineata de Craciun, m-am trezit vorbind cu M. "Da, am iubit si eu ca tine, neconditionat, dar irevocabil. Si a fost o dragoste simpla, chiar daca au existat atatea diferente intre noi, chiar daca era imposibil." Nu sunt o visatoare, si asta a fost singura data cand m-am lasat purtata de imaginatie, cand mi-am permis sa ma gandesc la M. Si stiu ca mai e putin pana se lumineaza...

Inchid iar ochii, si imi continui povestea...

"Mi s-a intamplat sa iubesc un suflet clar si limpede ca apa raului ce trece prin padurea asta. Si cum paraul taie padurea in doua, asa imi spinteca ea sufletul, si ii auziti mereu murmurul - cum ati inceput sa traiti cu prezenta lui, va culcati si va treziti cu el - asa o simt eu pe ea...constant, neintrerupt, obsesiv."
Desi va spuneam ca erau multe deosebiri intre noi, pentru el n-au existat niciodata. N-a contat nici macar faptul ca era cu 10 ani mai mare... Niciodata nu m-a privit cu superioritate, niciodata nu mi-a dat impresia ca el ar fi trait mai mult, sau ar avea mai multa experienta, desi era adevarat...

Cred ca asta m-a fermecat, puterea lui. Cand eram cu el uitam tot, de lume, de ani, uitam chiar si de noi. Rataceam impreuna ore intregi, sau erau zile cand pur si simplu ne asezam jos si ne ascultam. Gaseam cate o portiune cu muschi verde si moale, si ne asezam acolo, cu picioarele incrucisate, unul in fata altuia. Si ne spuneam multe, fara sa articulam un cuvant macar.
Si cred ca odata am facut dragoste in padure...
Nu ma intelegeti gresit, nu au existat mai mult de cateva atingeri cu M. Dar m-a invatat ca exista multe moduri de a iubi pe cineva.
Da, imi amintesc cum stateam in genunchi pe muschiul crud. "Vrei sa faci dragoste cu mine?", mi-a spus. Incremenisem. Dar a inceput sa ma priveasca, si l-am simtit. L-am simtit cum ma dezbraca, cum ma intinde pe jos, cum ma patrunde acolo. L-am simtit in mine, si in loc de un suflet, cred aveam doua...

Dar revenind in acea noapte...
"Ca sa ma intelegeti, va voi spune totusi, ca am iubit o copila. Si avea cei mai frumosi ochi pe care mi-a fost dat sa-i intalnesc vreodata. Si de-ati putea sa vedeti vreodata ce-am vazut eu..."

Liniste.

"Destinul nostru nu se implineste aici pe pamant. Noi ne-am cunoscut numai in dragoste. Dragostea e raiul nostru, dragostea fara fruct..."
Nu ma mai puteam stapani, asa ca mi-am lasat lacrimile sa curga in voie. Si il priveam in continuare fara sa clipesc.
"Nunta in cer", am spus, si M a inclinat aprobativ capul. Apoi s-a lasat linistea, si pret de cateva minute, nimeni n-a scos un sunet. Cred ca stiau toti de rolul meu in povestea lui M, dar nimeni n-a spus nimic, nimeni nu ne-a intrebat nimic. Nici macar nu ne priveau, si fiecare uitandu-se in alta directie, pesemne ca se gandea la propria sa iubire imposibila. Singurii care se priveau eram eu si M. Si nu voi pierde niciodata imaginea lui, cu ochii fixati asupra mea, lucind in noapte.

Poate tot ce regret din acea vara e despartirea mea de M. Nu ma mai puteam apropia de el, nu mai puteam vorbi. Si imi lipsea mult. Tin minte ca, intr-o dimineata, m-am dus la el, hotarata sa il impac. Statea undeva in iarba, si cioplea o bucata de lemn cu un cutitas. Nu m-a asteptat, iar pana sa-l ajung era deja in picioare. Tipa, si dadea nervos din maini, de parca ar fi vrut sa despice aerul.
Am incercat sa ma apropii, sa-i prind mainile, sa-l prind in brate, dar a inceput sa-mi zbiere in fata si sa bata cu picioarele in pamant. Imi amintesc exact ce spunea: "Lasa-ma, pleaca! Am zis sa pleci! Pleaca si nu ma atinge, ca nu mai raspund."
In acea noapte l-am auzit vorbind cu V. "Sunt nebun, sunt bolnav, am innebunit. Nu pot s-o mai vad, nu pot sa-i mai aud glasul. Ma nelinisteste simplul gand ca e prin preajma. Nu vreau sa o stiu aproape, cred ca as muri daca m-ar privi in felul ala... cred ca am muri amandoi. Am promis ca nu voi mai repeta asa ceva, nu voi mai spune nimanui, nici macar ei, dar mi-ar place sa facem dragoste... Si ar fi o erezie, pentru ca eu am un demon in mine. Daca ma atinge, nu-l mai pot stapani..."
Cred ca era intradevar bolnav. Il vedeam din ce in ce mai nenorocit, mai sleit de puteri. Asa ca tot in acea noapte, mi-am facut bagajul si am plecat fara sa-mi iau ramas bun de la nimeni, am fugit cum s-ar spune... Asta regret. Poate ca ar fi trebuit sa lupt macar pentru prietenia noastra, sau poate ar fi trebuit sa cedez demonului. Poate ca a fost iubire, sau poate doar o patima oarba...
De ce l-am iubit eu pe M, de ce il iubesc?... m-am intrebat mereu. Si cu cat trecea timpul, cu atat eram mai departe de adevar. Dar un gand venit nu stiu de unde m-a linistit. Suna cam asa : Poate ca nu l-am iubit niciodata. Poate ca am fost doar indragostita de imaginea lui, pentru ca se potrivea imaginii pe care o atribuiam barbatului perfect, daca pot spune asa, desi nu exista perfectiune... Barbatul perfect pentru mine... Fiindca priveam prin M si il vedeam pe EL.
Oare?...

In orice caz, ieri mi s-au sters toate regretele. L-am intalnit intamplator pe M si nici n-am apucat sa ne spunem prea multe. Mi-a luat mainile si mi le-a sarutat, zicandu-mi "Iti doresc un Craciun fericit, fetito!", si a fugit, el de data asta. I-am strigat si eu din urma, "Fericire, M". Nu sunt singura, dar am mai auzit ceva, sau poate doar mi s-a parut...
Noi ne iubim fetito!

6 comentarii:

  1. Dragostea nu moare niciodata, nicioadata...

    RăspundețiȘtergere
  2. Pff, chiar frumos. Mi-a zburat gandul la atatea, in timp ce citeam :(

    RăspundețiȘtergere
  3. "Si ne spuneam multe, fara sa articulam un cuvant macar." - mi`a placut mult!
    iar finalul... acopera toate gandurile triste de mai devreme! :)

    RăspundețiȘtergere
  4. thanks:) >:D<
    da a fost cadoul meu de craciun;)) :))

    RăspundețiȘtergere
  5. Cat de frumos... <3 piele de gaina si atatea emotii. Sunt unele iubiri care nu dispar niciodata, raman acolo inauntru si tocmai cand crezi ca ai uitat de ele, revin din nou in simtiri.

    RăspundețiȘtergere