Ma numesc Elena si simt ca am pierdut ceva. M-am nascut in 1922. Am trait decent, intr-o familie mica dar stransa. Nu ii aveam decat pe ai mei, caci am fost singurul lor copil. Dragostea care, in acele timpuri, se impartea intre 3-4 copii, eu am primit-o intreaga. Mie imi ofereau tot ce aveau, in mine si-au pus toate visele lor neimplinite.Pot spune deci ca am avut o copilarie linistita, fericita chiar. Primeam, si ofeream la rand. Si eram dispusa sa le implinesc visele. Nu cunoscusem haosul, dezechilibru. Asa ca ce as fi putut pierde?
Mi-am pierdut adolescenta, mi-am pierdut viata, m-am pierdut in istorie. Aveam 17 ani cand a izbucnit cel de-al Doilea Razboi Mondial. Nu mai am nicio dovada despre originile mele, despre copilarie. Nicio amintire palpabila.  Nici macar casa in care am locuit nu mai exista. Razboiul mi-a furat-o si, odata cu ea mi-a furat si familia. Am ramas singura, fara nicio urma a existentei mele anterioare. E ca si cum as fi iesit din timp, ca si cum n-as fi existat. As fi putut spune ca m-am nascut a doua oara, dar nu e asa. Timpul m-a ucis, m-a rapit. M-am trezit singura, fara familie, fara adapost, fara urma de echilibru. Eram inconjurata de ruine, atat la propriu cat si la figurat. Avem 17 ani si ma simteam ca la 30. Asta mi-am pierdut, adolescenta. N-am apucat sa gust nimic din acele vise, iubiri fulgeratoare sau tematoare, impliniri, dezamagiri, indrazneli. Nimic. Am avut insa indrazneala de a supravietui, si am reusit.
 M-au primit ca sora medicala intr-un spital. De acolo am ajuns in casa medicului de care apartineam. Imi placea ceea ce faceam, eram priceputa, iar munca ma rapea prezentului. Intr-o zi, Mircea, seful meu, m-a intrebat daca as putea sa-l ajut. Asa am ajuns in casa lui, zi de zi. Trebuia sa-i ingrijesc fratele bolnav. Am inceput cu timpul sa fac parte din familie.
Situatia lui Victor, fratele, se imbunatatise, si prevedeam clipa cand Mircea imi va multumi. Imi parea rau, nu pot nega, dar facea parte din mersul firesc al lucrurilor. N-a fost sa fie, sau poate, mai bine zis, asa a fost sa fie.
Intr-o dimineata, cand tocmai sosisem la Victor, Mircea m-a oprit in gradina, si m-a intrebat daca vreau sa-i fiu sotie. Aveau o gradina imensa, incarcata de trandafiri. Si trandafirii erau infloriti. Si privirea lui Mircea inflorea. Numai eu ramasesem constanta. Nu-l iubeam, dar ma obisnuisem cu el, cu casa, cu acele locuri. Aveam nevoie de sprijin si caldura unui camin. Asa ca am acceptat. A  fost o nunta simpla, mai mult grabita, caci razboiul inca nu trecuse.
 Mi-a fost teama de el, de obligatiile unei femei. Nu stiam nimic si nici nu avea cine sa ma invete. Dar Mircea avea rabdare si era dispus sa imi arate orice. El m-a invatat cam tot ce stiu. Langa el am crescut. Ulterior, mi-am dat seama cat de mult ma iubea, dar eu nu l-am putut iubi atunci. Desi nu erau decat 3 ani diferenta intre noi, eu l-am privit mereu ca pe un tata. In el s-a intruchipat copilaria mea, in el mi-am regasit adolescenta, caci nu aveam decat 19 ani. Mircea mi-a oferit totul, Mircea a fost pentru mine totul.
Odata cu timpul a trecut si razboiul, odata cu timpul lucrurile au inceput sa se aseze. Ajunsesem sa ma "rematurizez" si sa-i port din ce in ce mai mult respect sotului meu. Iar respectul s-a transformat in dragoste. Nu am apucat sa-l iubesc decat 5 ani, soarta mi l-a rapit. Timpul imi rapea iar viata.
Daca la 17 ani am fost puternica, la 29 ma simteam infranta. Dar Mircea a mai facut un ultim gest de generozitate. A lasat pe lume toata lumina si toata iubirea cu care ma inconjura. Mi-a oferit cel mai valoros dar. Mi-a lasat un copil. Cred ca asta m-a salvat. Daca nu ar fi fost acel copil, daca nu ar fi avut ochii si glasul lui, nu cred ca as fi putut continua. Stiu sigur ca a vazut de acolo, de sus, toata iubirea mea. Si  a vazut cum iubirea asta s-a indreptat spre copilul nostru. Azi Ioana e "om mare", a crescut. Ioana are copii la randul ei. Cred ca am reusit sa-l fac fericit pana la urma, ca i-am multumit pentru tot. Cred ca ma asteapta acolo, implinit si senin, ca de obicei. Nu-mi ramane decat sa ma duc...

Azi Ioana are copii. Azi bunica nu mai e.... Bunica s-a dus....
Am gasit aceste randuri pe foile unui caiet ingalbenit din sertarul bunicii. Singurul sertar in care, copil fiind, nu aveam voie sa umblu. Nu am vrut sa fiu indiscreta. Mi-a fost doar dor de bunica. Si venisem s-o caut. Am stat in camera, i-am privit lucrurile, si mi-am adus aminte de sertar. Am indraznit sa-l deschid. Si am regasit-o pe bunica....