Te voi revedea

                                          A patra parte


Un miros de mocirla amestecata cu praf de pusca imi inunda plamanii. Vantul sufla din ce in ce mai tare. Afara se trage fara oprire. De frica ma ghemuiesc sub plapuma. Imi simt fiecare nerv incordat. Stiu ca in curand usa se va deschide. Vor intra peste mine, vor da plapuma la o parte si, si....
De ce mi-e frica de moarte?? Ar trebui sa fiu curajoasa, ca Rolan! Sau poate, pana sa vina ei dupa mine, va veni Rolan, si vom fugi amandoi departe, departeee...
Il simt pe Rolan langa mine. Ma strange de mana. Nu-mi vorbeste, doar ma priveste din cand in cand. Si eu il privesc, sa ma asigur ca e mereu langa mine. Nu stiu exact unde suntem, in orice caz e liniste si pace aici, s-a dus razboiul...
Rolan are chipul senin si privirea blanda. S-a inselat papa, nu e schimbat, nu s-a schimbat nimic in el, e la fel ca inainte. Un gand groaznic ma cuprinde. Nu am vorbit cu el, nu i-am ascultat vocea, nu stiu ce gandeste, daca totusi nu mai e la fel...
"Nimic nu mai e cum a fost..." - de parca mi-ar fi auzit gandurile. Poate n-ar trebui sa-i spun nimic, poate ar trebui sa-mi ascund grijile. Dar unde suntem acum? Stiu ca e toamna, e o lumina aurie si caldura care incearca sa invinga ceata asta apasatoare. Mergem impreuna pe o carare, si dupa cat pot zari in jurul meu, vad ca trecem printr-o padure, dar incotro??
-Probabil ca te intrebi unde suntem si unde vom ajunge? Nicaieri... Nu mai are nicio importanta...
Incep sa am indoieli, dar ii privesc ochii si ma calmez. Niciodata nu mi-a fost frica langa Rolan, niciodata nu mi-a fost frica de el, si, are dreptate; ce mai conteaza, atat timp cat sunt langa el, si el langa mine, ce mai conteaza ce urmeaza? Nu poate fi decat frumos....

-Hai iubito, trebuie sa ne grabim. Si, sa nu uiti - te voi revedea....
De ce imi spune asta? Suntem impreuna, nu ne mai desparte nimic, nu ne va mai desparti nimic.... Incep sa cred ca eu m-am schimbat, sau poate am innebunit.
Picioarele mi se afunda din ce in ce mai mult in pamantul moale. Desi fiecare pas necesita efort, Rolan nu se opreste, nu vrea sa se opreasca, si inainteaza din ce in ce mai repede, tragandu-ma dupa el. Un bocanc mi-a ramas intepenit. Nici macar nu s-a intors. L-am lasat acolo, si l-am aruncat si pe celalalt, sa pot tine pasul cu el. Acum sunt cu picioarele goale, desculta in mocirla - amestecata cu praf de pusca.
-Rolan, nu! Sa ne intoarcem! Sa plecam de aici! Sa fugim departe, departeee...
-Nu pot! Locul meu e aici, eu trebuie sa fiu aici. Acum sa ma lasi, si sa pleci. Trebuie sa lupt, sa ucid, sa ma zbat, sa-mi dau si viata daca e novoie, caci fara tine nu mai conteaza.
-Nu, n-ai de ce sa mai ramai aici. Suntem doar noi doi, si nimeni nu e mai important, nimeni nu ne mai fugareste, nu ne mai arata cu degetul, nimeni nu ne mai interzice nimic...
-Dar eu trebuie sa fac bani, mai stii? Sa omor cati mai multi oameni, si astfel razboiul sa se termine mai repede, sa ma intorc la tine mai repede... Sa ucid, si sa ma intorc bogat...
Undeva in intuneric, zaresc o palpaire de lumina, o mana ce tine o lumanare la capul unui mort...
Totul dispare, Rolan, padurea, mocirla, praful de pusca. Ridic ochii si recunosc peretii camerei mele. Si vantul de afara s-a potolit. E o liniste inmormantala. As vrea sa plang, sa urlu, sa ma zbat, dar nu mai am forta. Un singur simtamant ma stapaneste - pacatul.