Sunt vinovată numai pentru ceea ce n-am făcut…

6 feb. 2010

Priveste. Cea mai grandioasa lucrare a mea. Complexa si simpla. Puternica si delicata. Unica si asemanatoare.
Sotie, amanta, prietena, mama, eroina, Femeie. Toate au visuri, sperante...toate cred in povesti cu Fat-Frumos, si toate sufara inutil cand li se revela adevarul. Care adevar? Stim prea bine,nu exista... Niciun barbat nu-l poate atinge pe cel din visurile unei femei. O anomalie, si lumea se prabuseste.


Naiva, dar atat de placuta. Indispensabila. Fara ele viata barbatilor ar fi mai pustie decat desertul.
Pe cine s-ar mai chinui ei sa inteleaga?...daca as sti ca se framanta in van...Cui i-ar mai face toate poftele?Cui i-ar face declaratii cu buchete imense de flori ca deznodamant? Cine i-ar mai transforma?Cine le-ar perpetua specia? La picioarele cui si-ar pune viata toata? In fata cui si-ar deschide sufletele?  Cine ar avea grija de ei? Cine le-ar scoate la suprafata cele mai ascunse ganduri? La cine ar pofti? Pe cine ar iubi?
Ar fi pierduti... Si inca mai sunt barbati care le ranesc, cu buna voie si degajare, ca si cum ar fi ceva natural. Ca si cum ar avea vreun drept asupra acestei fiinte siderale. Da, sunt rupte din divinitate. E adevarat, si barbatii fac parte din aceeasi materie, insa sunt lipsiti de gratie, mult prea cerebrali. Si uite ca din ce in ce mai multi uita cum sa le iubeasca.


Sa intram mai adanc in sufletul ei. Intregul paradis se ascunde acolo. Iubire, multa iubire. Si odata ce intalnesc persoana potrivita, iubirea se revarsa in rauri. O daruiesc neconditionat... Sunt atat de generoase. Totul ofera din plin. Lacrimi, zambete, imbratisari, cuvinte.


Acum sa analizam si suprafata. Spuneam ca sunt ba sensibile la exterior si puternice in esenta, ba invers. Totul depinde de la caz la caz. Si lacrimile unei femei. Intotdeauna curg siroaie. Mari, ca boaba unei cirese. Plang de fericire, de emotii, de tristete. Plang de dor si de nimicuri, de duiosie, plang cand se depart, cand li se nasc copii. Plang de ciuda pe ele insele, plang de nenoroc si de neiubite ce se simt uneori. Iar zambetul, zambetul unei femei e rupt din albastru cerului, din racoarea unei dimineti sau lumina unei dupa-amieze lenese.
Ai obsevat ca zambetele lor fac mereu doua paranteze? Doua paranteze pe care le deschid la primul semn ce anunta prezenta lui si le inchid odata cu disparitia acestuia.


E devarat, nu toate sunt frumoase, dar mereu reusesc sa-si ascunda defectele. Sunt fiinte magice, cele care stiu sa se faca placute. Placute pentru ele si barbatul din jur.
Te-ai uitat vreodata in ochii unui barbat indragostit? I-ai vazut expresia fetei? E ca si cum viata toata i s-ar transforma intr-un miracol...fiinta aceea ar fi insasi un miracol...
Ai vazut cum le dezbraca dintr-o singura privire? Cum le privesc cu aviditate si pofta carnala formele. Rotunjimea sanilor si a coapselor, scobitura mijlocului, linia ce contureaza un decolteu indraznet, forma plina si arcuita a buzelor.
 Le iubesc mereu cu pofta si pasiune. Pun multa pasiune in existenta lor. Ai vazut cum aluneca mainile unui barbat pe trupul femeii lui? Mainile acelea perfecte, ca si cum ar fi sculptate in marmura, mainile puternice... Ai vazut cum se transforma pe corpul iubitei? Cum devin fara niciun efort delicate si tandre. Cum le exploreaza tot corpul ca si cum ar vrea sa le cunoasca fiecare particica, sa le ramana urmele mainilor incrustate pe piele. Cum zabovesc in scorbura de la baza gatului, locul lor preferat, in care si-ar putea abandona viata intreaga, cu certitudinea ca se afla la adapost...Si o fac.




Daca in sufletul ei ar fi cel mai frumos, n-as mai pleca niciodata de acolo...

4 comentarii: