Sunt vinovată numai pentru ceea ce n-am făcut…

14 mar. 2010

Pocainta

Cum am ajuns aici? Prin ce intamplare nefasta? De ce nu am abandonat la timp?
Obisnuiam sa dispar, sa fug de fiecare data. Cand incepeam sa zaresc poarta catre alte meleaguri, ma opream. Cu fiecare poveste am deprins un mecanism.
Ma transformasem intr-o masinarie. Dorinta initial nerealizabila, pasii mari si grabiti pe care ii faceam, salturile nesigure. In acele salturi puteam sa ii zaresc pe toti. Ii vedeam cum ezita, ii simteam nehotarati si ma ambitionam mai mult. Voiam sa-i ajung cu orice pret.
 Atunci o luam la fuga, o fuga impiedecata, obositoare. Si fugind, nu reuseam sa mai vad nimic... Cu cat ma apropiam mai mult, cu atat interesul scadea. Nu voiam decat sa-i vad supusi.
Ii priveam dincolo de granita, cum ma asteapta infrigurati, si plecam. Le intorceam spatele si dispaream, inchizand mereu usa in urma mea. Ma dizolvam asemena unei vedenii...
Cu tine a fost altfel. Cu tine am avut rabdare si inca am... Cu tine nu e ambitie. Cu tine am invatat sa fac pasi mici, si sa privesc tot ce ma inconjoara. La tine, desi am gasit poarta inchisa, nu m-am intors. La tine voi astepta oricat...
Pe tine te-am indragit.

2 comentarii: