Sunt vinovată numai pentru ceea ce n-am făcut…

10 nov. 2010

Eu sunt ceea ce voi ati risipit si-acum imi adunati franturile

Sa stinga lumina. Sa traga perdelele.
Intunecimea fizica nu e niciodata deplina si dupa ce ochii s-au obisnuit, poti vedea, in conturul unei luminite care intra cine stie de unde, silueta unui barbat.
Nu, nu trebuie sa ne culcam. O sa ne asezam asa cum am facut intotdeauna, fata-n fata, numai ca ceva mai aproape, astfel incat genunchii mei sa atinga genunchii lui. 
Unele lucruri nu se impart. 
Il iubesc pe barbatul din fata mea, fiindca eu nu-l posed si el nu m-a posedat.
Intinde bratul spre el si-i cere sa faca si el acelasi lucru. Sopteste cateva vorbe, zicand ca-n noaptea aceea, in acel loc al nimanui, i-ar placea ca el sa-i descopere pielea, hotarul dintre ea si lume. 
Ii cere sa o atinga, sa o simta cu mainile lui, pentru ca trupurile se inteleg, desi sufletele nu sunt totdeauna de acord. 
Degetele lui ii ating fata, mangaie si se simte mangaiata. Ea se opreste si isi impleteste cu blandete degetele in mainile lui.
-Binecuvanteaza-ma - m-a rugat.
Si l-am binecuvantat fara a sti ce faceam. I-am cerut sa faca si el acelasi lucru, si a facut-o, zicand, "binecuvantata fie femeia aceasta, ca mult a iubit".

4 comentarii:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
  2. Citind, mi-am dat seama de un lucru. Dar nu vreau sa-l spun.... :) Oricum, finalul imi place enorm.

    RăspundețiȘtergere