Oare inima sa ma fi dezlegat de pamant? Doamne, m-am prabusit in inima mea!

L-am vazut stand in pragul usii. Picaturi de apa i se scurgeau din parul negru. Ma privea cu ochii mari, ca si cand ar fi incercat sa-si aminteasca cine eram. Chiar asa...cine, ce eram eu pentru el? L-am privit si eu la randu-mi. Nu-l mai vazusem de doi ani, dar nu l-as fi putut uita, nu l-as fi putut uita niciodata... Hotarata sa pun capat momentului jenant dintre noi, i-am zis, "In curand vor incepe sa iasa vecinii, curiosi. Intra sau vei inunda toata scara.". Mi-a zambit, dar nu s-a miscat din loc. "Te vor intreba de unde toata apa asta?!"...iar tu, le vei raspunde "Din parul iubitului meu, din parul iubitului meu curge un rau." Cred ca ma inrosisem toata si i-am zambit stanjenita. Ce tampita, spune ceva, da-i replica aia acida, nu-l lasa sa-si dea seama. "Ai ramas acelasi...acelasi romantic incurabil". Ce tot spui, de ce ii reprosezi asta, asta te-a facut sa te indragostesti de el. Mai stii cum l-ai intalnit.... era printre primele zile de vara. Trebuia sa-ti dai licenta, si hotarata sa inveti, te-ai dus la biblioteca, iar dupa ce ti-ai umplut bratele cu carti ti-ai ales un loc retras si comod. Te-ai asezat, ai deschis una din carti, si dupa primul cuvant, l-ai auzit. Era o voce puternica si blanda in acelasi timp, clara, ce rasuna in toata biblioteca.... apoi in mintea ta, a rasunat toata ziua... Mai stii cum nu puteai uita cuvintele alea...

"Ochiul tau iubit
peste iubirile se va petrece,
abia miscîndu-si focul potolit.
Ma trag din calea clipelor acele,
launtrica-mi pustietate-o ar,
scot împotriva-mi numai vorbe grele
si-ndreptatesc cuvîntul tau amar.
Mi-e data-a despartirii sfîsiere,
de vreme ce iubirea n-o pot cere. "

Shakespeare, stiam. Ce nu stiam atunci, era ca inima incepea sa-mi tresalte. Si inca mai tresalta la fiecare sunet pe care il scoti...
Am uitat de invatat, de examene, am uitat de toate in aceea zi. Mai putin de tine. Cateva versuri imi rasunau in minte si suflet ca un ecou fara sfrasit...
M-am intors cu inima stransa a doua zi, de teama ca nu te voi mai intalni. Dar erai acolo, de data asta singur. Acum ti-am putut zari chipul caci nu mai erai inconjurat de nimeni care sa te asculte. Erai singur, cu o carte in mana. Te-am analizat tot timpul cat am stat acolo, si cred ca trecuse jumatate de zi, dar tu nu ti-ai ridicat privirea din carte. Ma gandeam ca trebuie sa fie foarte interesante acele randuri incat te-au inghitit complet. Am observat ca te-ai ridicat inainte sa-ti termini cartea si m-am hotarat sa iti las un semn. Am asteptat sa pleci, si m-am dus direct la raftul unde o lasasei. Imi amintesc si acum ca am deschis-o cu nerabdare,am rasfoit-o in speranta ca voi gasi ceva ce iti putea apartine...nimic...Am mirosit filele, coperta, crezand ca iti voi identifica mirosul...tot nimic...nu era decat parfumul dintr-o biblioteca, aceeasi mireasma comuna a cartilor vechi ce au trecut prin mii si mii de maini... M-am gandit mult ce sa scriu....voiam sa fie ceva puternic, dar sincer in acelasi timp....voiam sa te impresioneze acele cateva randuri scrise pe prima pagina a unei carti. Ti-am scris din versurile aceluias autor:

"Iubite, ia-mi iubirile, pe toate,
eşti mai bogat de le vei dobîndi?
Iubirea nu mi-o crezi iubire poate,
dar ea a ta este de cînd o ştii.

De dragul meu dacă-mi primeşti iubirea
şi-o cheltui, nu te voi fi blestemat
şi totuşi te blestem, de-i iai sclipirea
fără să ţi-o doreşti cu-adevărat!"

                     Nu e nevoie sa ceri iubirea, ea e deja aici...

                                                     Luisa

Stiam ca nu-ti va fi greu sa ma recunosti si avusesm dreptate. A doua zi erai tot acolo; eu ajunsesem dupa tine. Tin minte ca imi exploda inima de emotie, nici macar corpul nu mi-l mai puteam controla. M-am asezat, aparent linistita, ca de obicei in fotoliul meu retras, si am inceput sa citesc. Ti-am auzit pasii indreptadu-se spre locul in care ma aflam si nu am ridicat privirea pana nu ai ajuns langa mine. Ma priveai cum ma privesti si acum, cu ochii mari, si imi zambeai la fel de timid. Mi-ai spus: "Ma bucur sa te cunosc Luisa, eu sunt Alex". Apoi totul a venit de la sine. Ne-am cunoscut, ne-am indragostit si am trait cele mai frumoase trei luni din viata mea. Nu mai stiam ce e aia gravitatie, nu mai stiam de griji sau probleme, nu mai imi pasa de nimic, in afara de tine... Nu mai stiam de nimeni in afara de tine, si asta pentru ca nu mai aveam nevoie de nimeni. Ne completam perfect, aveam acelasi gusturi, aceleasi pareri, vise, principii, ne faceau placere si iubeam aceleasi lucruri. Totul era perfect... Pana intr-o dimineata cand m-ai sunat sa ne vedem, era ultima zi din vara... Simtisem ceva in vocea ta, dar nu voiam sa ma las cuprinsa de frica.
Nu voi uita niciodata ziua aia. Era inca vara, inca soare, inca era cald....inca... Vedeam toate astea... soarele, cerul senin, lumina blanda, le vedeam, dar mai simteam ceva.... vantul rece de septembrie. Un fior rece imi trecu prin tot corpul. Mi-am incheiat nasturii bluzei si  mi-am strans bratele in jurul corpului sa ma apar de frig. Ca si acum as fi avut acolo ceva ce nu trebuia pierdut, ceva de care trebuia sa am grija, ceva ce vantul mi-ar fi putut rapi. Inca o data avusesem dreptate, inca odata instinctul meu de femeie functionase.
Nu o sa uit niciodata locul ala, pentru ca acolo te-am pierdut pentru totdeauna.
Mi-ai zis: "S-a intamplat ceva cu mine. M-am trezit cu groaza ca asta a fost tot. Asta a fost povestea noastra si s-a treminat, iar eu nu mai pot face nimic. De maine e toamna. Toamna toate mor, se usuca, se scutura, iar vantul le poarta departe... Te rog, te rog, nu vreau sa se intample la fel si cu noi, nu vreau sa se usuce iubirea noastra... trebuie sa o pastram vie. Stii ca odata cu vara toate trec?..."
"Dar iubirea..."
"Sa nu uiti asta, sa nu uiti ca eu am sa te iubesc indiferent de va fi iarna, vara, primavara... De maine e toamna..."
Si ai plecat. Te-am pierdut timp de doi ani, dar oare acum, te-am regasit?... Toate astea mi-au trecut prin minte intr-o clipa. Inca mai esti aici, si inca imi mai zambesti. Apa iti curge siroaie pe fata, si daca n-as auzi ploaia pe acoperis, as putea crede ca plangi in hohote. Doamne cat mi-ai lipsit! Ti-as sari in brate, ti-as saruta gura si mainile de o mie de ori, te-as strange la piept si nu ti-as mai da drumul niciodata. Te-as primi aici daca nu mi-ar fi frica de pustiul ce vei lasa in urma. Te-as iubi din nou, te-as iubi cum nu am mai facut-o niciodata, te-as iubi cum am mai facut-o de atatea ori...te-as iubi, dar azi e toamna....
M-a prins de mana sau visez?? Nu, cunosc textura pielii, degetele, palma, mana....recunosc tot!...
"Asculta-ma. Astazi e prima zi din..."
"Da stiu, a inceput toamna..."
"Nu, ai rabdare. Am fost un prost. Mi-a fost frica, ca n-ai sa ma mai iubesti, ca n-am sa te mai pot iubi. Am crezut ca s-a schimbat ceva..."
"Nimic...totul a ramas la fel..."
"Asculta-ma.Azi e prima zi de toamna si am venit sa-ti spun ca te iubesc. Stii ca te iubesc, nu?  Te iubesc indiferent de e iarna, vara, primavara, sau toamna..."
 L-am tras de mana inauntru. L-am primit dincolo de usa sufletului meu, unde totul ramasese neschimbat.