Orasul e departe

Ne petrecuseram copilaria si adolescenta impreuna. Apoi, el a plecat asa cum pleaca toti baietii din orasele mici.

Eram copii, traiam unul langa altul, si descopeream lumea mana-n mana. Am crescut impreuna si am invatat sa impartim orice…jocurile, primele cuvinte, povestile, plimbarile, temele, cadourile, gandurile…viata. Legatura noastra era subtila, discreta, incat uneori o uitam cu totul, dar intototdeauna puternica si vie. Nu era o legatura intre un frate si o sora, nici intre prieteni, sau colegi de gradinita, scoala, ulterior liceu. Ceea ce ne unea era dragostea. O dragoste impartasita, dar tainuita cu frica si rusine, asa cum un criminal isi ascunde pacatele.

Imi aduc aminte de numeroasele incercari in care eram gata sa ne marturisim secretul. Dar de fiecare data neprevazutul ne impiedica, o forta ascunsa, malefica, care statea in calea fericii noastre, gandeam eu pe atunci. Dar nu, nu era nimic malefic. Stiam atat eu, cat si el ce ascunde celalalt…era doar teama copilariei, a vremii in care s-a desfasurat adolescenta, si apoi frica de a mai schimba ceva, a timpului pierdut care urma sa fie dat uitarii…

Odata cu timpul am fost si eu lasata in urma. In mine s-a incarnat intimitatea anilor de copilarie si de scoala. Eu eram puiul ramas in cuibul gol, in clipa calatoriei spre orizont; iar el, un pelerin prin viata, un cautator printr-un labirint.

Eu l-am iubit- daca un copil poate intelege ce inseamna dragostea. Dar toate astea se intamplasera demult- in alta existenta, cand inocenta lasa inima deschisa la tot ce e mai bun in viata.