Sunt vinovată numai pentru ceea ce n-am făcut…

11 ian. 2010

cum as descrie viata? nu stiu daca am destula experienta sau dreptul de a face asta. poate ca doar cei ce sunt aproape de final ar putea sa o reprezinte clar si concret. doar cei care au trait tot ce le-a fost dat si intr-un final se simt impacati. poate cei ce privesc cu un zambet triumfator, ironic, resemnat sau linistit, fiecare dupa caz... ei, care mai intorc o ultima privire inapoi si se elibereaza de tot, ei care aud ultimul ritm si sunetul unui inceput necunoscut, desi nu e bine, caci toate inceputurile sunt necunoscute... poate ca cei care nu mai au nicio povara de dus si se simt usori, poate ar fi cei mai indreptatiti se ne dea o definitie a vietii. sau poate nu...
si totusi cum o vad eu? in prezent? grea, si stiu ca va fi si mai grea, din ce in ce mai grea... nu, nu e o povara, e o provocare. o provocare sa traiesti intr-o lume construita dupa tipare. din pacate, eronate, din ce in ce mai eronate. nu mai poate fi vorba de dragoste, de dumnezeu. cine se mai gandeste la ceilalti? cine nu poate dormi noaptea amintindu-si privirea ingrozita a copilului de la coltui strazii. ingrozita de foame, de frig, de singuratate. asta  mi se pare cel mai crud si cel mai nedrept lucru. ce pacate are copilul pe care viata il izbeste drept in fata! cu ce a gresit el, si de ce trebuie ca unii sa zbiere in supermaketuri dupa nu stiu ce papusi barbie sau masini teleghidate, iar altora sa li se umezeasca ochii cand tin in mana o portocala. ce e viata pentru un chinuit de copil si cum poate el sa mai vada lucrurile frumoase. nu le vad cei care au din plin, dapai el. sau poate nu...
desi de multe ori tanjesc dupa locuri si timpuri necunoscute, desi daca as fi putut alege cand sa ma nasc, as fi facut-o acum 200, 300 de ani poate. si totusi nu degeaba pot simti ritmul asta regulat. e de ajuns sa imi duc mana in stanga pieptului...
da, in ciuda tuturor lucurilor negative, viata are, in majoritatea sa, parti bune. recunosc, sunt putine momentele cand gandesc asa. imi amintesc prea rar sa privesc dincolo de concret, sa uit sa inteleg si sa las totul sa curga. si totusi astfel de clipe ma coplesesc. ce mai poti spune in fara unui apus ce coloreaza cerul si ochii in nuante de violet si rosu. cum sa descrii miracolul prin care cerul si marea se unesc. momentul in care el iti spune te iubesc, sau privirea curata a unui copil, copilul tau. miracolul nasterii...cea mai frumoasa parte a vietii. nu e nevoie de cuvinte in momentul cand sunteti unul, sau dupa o despartire indelungata. poate doar gesturi si priviri...
cum poti sa explici senzatia de iarba uda sub talpile goale, sau mirosul tau preferat. aroma ceaiului din copilarie sau imaginea fetei lui arsa de soare. si gustul sarat.
cred ca nimic din ce este fericirea nu se poate reda cu adevarat. ne intalneste rar, o data, de doua, de mai multe ori in viata, cine stie. si din pacate, pleaca repede. ne ramane insa emotia acelui moment si neputinta de a-i gasi o explicatie...

Un comentariu:

  1. nimeni nu va putea defini concret chiar daca a trait mult. sunt puncte de vedere subiective. nu neg insa experienta mai mare si de acolo porneste ideea ca ar sti aproape totul :)

    RăspundețiȘtergere