Sunt vinovată numai pentru ceea ce n-am făcut…

11 ian. 2010

Cad zidurile

Mi se pare ca m-am trezit din morti. A fost o moarte lunga, uneori ca un vis, ca un basm, ca un joc.
La inceput parca am fost legata la ochi, dusa de mana. Apoi am capatat alti ochi. Si bratele, si sufletul mi-au fost incatusate intr-un lant care parea fragil, dar care s-a dovedit cat se poate de trainic. O clipa, m-am zbatut. Viata nu se voia infranta. Am incercat sa rezist. Aripile se agitau ca ale unei pasari cu capul taiat.
Apoi, nu stiu cum m-am pomenit dincolo. Aerul, mai dens, mai tare. Climatul aspru, dar si foarte dulce. Ma aflam pe marile inaltimi, pe piscurile celor putini, indragostita...
Il iubesti? ma intreaba un demon.
Da, raspund vrajita, intr-un zambet in care se topesc toate bucuriile lumii. Mi-e drag...
Nu mai ai ochi?
Ba da. Dar il vad doar pe el.
Si iti ajunge?
Da, imi ajunge, bag de seama uimita.
Si cu ce vezi cerul, copacii?
Cu ochii lui!
Si cu ce simti zapada, cum stii cat de proaspata e, si de rece?
Cu mana lui!
Si cand ti-e sete, ce faci?
Il sarut!
Si cand vrei sa-ti inmoi buzele in apa limpede, buna?...
Apa o simt cu buzele lui.
Nu-ti place sa pasesti singura, sa simti asfaltul elastic, viu, sub pasii tai?
Ii simt umarul alaturi si, lipita toata de el, ma simt leganata de arcurile pasilor lui.
Dar oamenii de pe strada?
Carabusii aceia mari? Umbrele care trec pe langa noi? El spune ca vor sa-mi faca rau, sa ma feresc...
Si tu ce crezi?
Mi se pare ca sunt un fel de nastrusnice, grotesti, nefolositoare papusi. Nu le pricep defel rostul. El crede ca-i vad, si ma cearta. Se osteneste, vorbeste, se infurie salbatic. E prost. Nu stie ca-l vad numai si numai pe el.
Dar bine, de ce?
Fiindca mi-e drag.
De ce ti-e drag tocmai de el?
Asa s-a intamplat. Intr-o zi, nu stiu cum, parca s-a raspandit in fiinta mea o intreaga mireasma imbatatoare si dulce. Un nume a inceput sa mi se plimbe prin minte, prin suflet, pe buze. Un singur nume, al lui. Nu, nu stiu ce s-a intamplat. Poate ca stie el. E stie tot...
Si tu ce stii?
Il iubesc.
Si toata ziua ce faci?
Il astept.
Si cand vine?
Ma odihnesc in bratele lui.
Esti atat de obosita?
Da, e chinuitor, istovitor sa astepti!
Atunci, esti nefericita.
Nu! Fiindca vine.

Dar intr-o zi nu mai vine... Se lasa peste tot, se incruciseaza, se suprapun umbre dese, reci, grele, umbre si spaime. Eu bajbai cu mainile intinse, cad, ma lovesc, ma ridic, ma impleticesc. Mi-e frig, din ce in ce mai frig. El strangea caldura soarelui eu o culegeam din zambetul lui. Copacii se oglindeau in privirea lui ca intr-un lac. Apoi nimic n-a mai fost albastru, sau verde, fiindca au disparut ochii lui. As vrea sa aud vantul cum trece printre frunze, dar nu mai pot. Mai demult, in viata, auzeam pana si pasii caprioarei. Mai demult puteam sa intru in mare, aveam brate sa inot. Simteam spuma sarata. Acum nimic nu-i sarat. Ma simt prinsa zdravan de un otgon. Si totusi, legatura nu e grea. M-am invatat cu ea. Mi-e necesara...

Dar el vine si spune ca vrea sa-mi dea drumul, nu mai poate sa ramana mereu langa mine. Vorbeste de "libertate". Insira cuvinte goale ca vazduhul, colturoase si grele ca niste pietroaie.
- Cum sa pornesc singura? il intreb infrigurata, speriata. Singura, fara umarul tau?
- Mai sunt si alti oameni, rasuna vocea lui aspra, straina.
- Dar oamenii ceilalti sunt vii, eu am murit, nu stii?
- Uite, te las sa invii. N-a fost o moarte adevarata. A fost un joc.
- Poate, dar eu nu mai vreau altceva. Nu mai pot. Cand nu esti aici, in jurul meu se ivesc adancuri negre, imense. Gropi fara fund, infioaratoare prapastii, poteci pe care n-am curajul sa umblu, cum s-a intamplat odata pe brana Caraimanului. Tii minte ce frica mi-a fost? Pe inaltimile alea tu m-ai dus in brate. Legata la ochi, am zburat... Iti amintesti Cheile Zanoagei? Cascada de spume? Odata, in poiana, te-am intrebat daca ploua. "Nu, mi-ai raspuns, pasc mieii lacom. Smulg iarba cu pofta, asa cum saruti tu, draga mea". Uneori ma prindea totusi ingrijorarea. Ma linisteai. "Dragostea mea nu-i nici ratacire, nici zigzag de incantare suprema si disperari fara fund. Iubesc cum respir: egal, iremediabil si pentru totdeauna..." Iti amintesti?

Ce negre, intortocheate, chinuitoare, reci si fara luminis, fara capat, sunt drumurile carea coboar! Pe care sa apuc? M-am invatat cu aerul rece, tare, biciuitor si proaspat al inaltimilor, cu adierile lui parfumate. Acum simt ca ma inabus. Lantul care imi lega bratele, umerii, mijlocul ma ocrotea. Acum ma poate atinge oricare.

Uneori, din intamplare numai, il intalnesc. Se opreste, se uita la mine, imi vorbeste. Dar nu mai spune niciun cuvant din cele ce-mi sunt necesare ca aerul si apa. Nu-mi da nicio privire din cele magaiate. Privirile noastre! Se uita la mine si nu ma vede. Nu ma intreaba daca mi-e prea cald sau prea frig, nu-i mai pasa ca ma zbat printre straini, ca mi-e necesar ca si mai inainte umarul lui.

Sa ma trezesc nu doream.
Dar intr-o zi am coborat din pat si m-am uitat pe fereastra (priveam si inainte, dar nu vedeam nimic, totul era acoperit cu imagini din trecut, din lumea colorata, parfumata, unde am fost dusa, vrajita, de soaptele lui). Si am zarit un copac.
Puf de papadie plutea in aer, in jurul meu. Era un miros iute de viata vegetala, de frunze, de pamant improspatat de ploaie. Si erau oameni pe strada, copii, case, gradini, copaci inmuguriti. Si in mijlocul acestor bogatii ma aflam eu. Si toate erau pentru mine, sa-mi multumeasca auzul si ochii, sa-mi ureze bun sosit, sa-mi spuie ca m-au asteptat, sa ma incredinteze ca n-am murit. Am respirat lung, cu nesat, de cateva ori. O lacrima s-a prelins pe obraz, a lunecat si s-a oprit in coltul gurii. I-am simtit gustul sarat...

Un comentariu:

  1. Da...e frumoasa partea de inceput a unei relatii,dar sfarsitul e amar ca si orice radacina...incepe cu radacina prima oara sa te obisnuiesti cu amarul ei apoi infrupta-te din bunataturile ce se afla mai incolo.

    RăspundețiȘtergere