Sunt vinovată numai pentru ceea ce n-am făcut…

4 ian. 2010

Cum e femeia dupa 40 de ani? Cu cat ii cad sanii, proportional i se ridica spiritul.

 Mama imi spune ca orice zgomot de pe Pamant ajunge pe Luna intr-un minut si 30 de secunde si pe Marte in trei minute. De cate ori am spus in viata te iubesc, s-a auzit pe Luna intr-un minut si jumatate.

Cautam, ca nebunii, totul in forma. In formele caselor, in forma teatrala, muzicala. Traim dupa tiparele formale. Ne imbracam ca Versace, aratam ca Madonna, vorbim ca Tom Cruise, traim in forma lui Tanar si nelinistit si murim foarte linistiti si pierduti de noi, caci am adoptat alte formate si modele.

Sunt convinsa ca oamenii cand se baga in pat si-si inchid pleoapele vad o bezna, dar, in intunericul acela, mai simt si o prezenta. In orice caz, mie mi se intampla de mica. Cand ma culc si inchid ochii, nu ma simt singura. Cu ochii deschisi sunt mult mai singura.

Da, acolo sus, pe scena, uiti de tine. Te pierzi pentru doua ore in viata altcuiva. Si ce bine e. Pentru doua ore uiti - te uiti pe tine, problemele tale, iubirile tale, urateniile tale. Ce binecuvantare si ce privilegiu! Spencer Tracy a spus ceva care mi se potriveste: "Pe scena sau in fata aparatului de filmat mi-e foarte usor. In viata mi-e mai greu."

De ce aproape intotdeauna cand ne fotografiem zambim? Aproape intotdeauna aratam ca suntem fericiti. Poate ca in subconstient vrem ca imaginea noastra sa ramana asa, a unor oameni fericiti. Imi place sa-mi imaginez imaginea imediat urmatoare dupa instantaneu. Cum s-au ridicat din pozitia de poza. Ce s-a intamplat imediat dupa ce s-a luat fotografia.

Imi inchipui cateodata ce-ar fi daca cerul s-ar deschide si inapoia cerului n-ar fi decat o imensa oglinda. Ar fi groaznic. Ar insemna o mare pedeapsa: sa ridicam privirea si sa ne vedem tot pe noi, in toata micimea nostra. Ce enorma singuratate. Si ce minune ca cerul exista nesfarsit si opac.

Da, exista pe pamantul asta oameni mari. Si cand ii cunosti, iti dai seama ca aerul in jurul lor are alta densitate. Daca stii sa privesti aerul din jurul unui om, iti poate spune multe despre el. Are multe de povestit, numai sa stii sa-l asculti si sa-l vezi. In jurul oamnilor meschini, aerul e imbacsit. In jurul celor rai, e intunecos. In jurul celor bucurosi, e luminos. In jurul oamenilor mari insa, e ca si cand i-ar imbraca si i-ar scoate in relief. Nu stiu ca explic, stiu sa vad.

Ecoul dintr-o catedrala este de fapt suma rugaciunilor oamenilor care s-au rugat acolo. Oricate biserici si catedrale si moschee s-ar distruge, oricate dantele spre cer ar cadea, ramane ecoul sufletelor care s-au rugat cu credinta acolo. Ramane in picioare catedrala rugaciunilor noastre.
Asa, si dupa un om, ramane ecoul gandurilor, faptelor, cuvintelor lui.

Sunt oameni care, sub greutatea dusa, devin cocosati. Obositi de toate urateniile, de toate gandurile de razbunare, de toate complexele si rautatile. Le cara cu ei prin lume. Si put. Si imput spatiul in care exista. Si mai exista oameni care miros frumos, sunt usori , mai au putin si ai senzatia ca se pot inalta de la pamnt in orice clipa, oameni care pe umarul stang, daca stii sa te uiti bine, te lasa sa le vezi ingerul linistit.

Moartea are miros, moartea are o prezenta parca mai puternica decat viata. O simti cum vine incet si definitiv. Intotdeauna cand am asistat la plecarea cuiva de pe acest pamant, am realizta un lucru: cel mai puternic din incapere sau din casa este cel care pleaca. Cei care asista sunt pierduti, slabi, neputinciosi. Cel care pleaca la Domnul e cel puternic.

Sa ai o autostrada in fata. Soare. Un cal, nu o masina si libertatea de-a goni in galop spre soare. Libertatea e sa ai voie s-o iei prin campul verde din dreapta sau din stanga. Libertatea e sa parasesti autostrada. Sa sari peste garduri si ingradiri si sa alergi cu un cal liber pe iarba.

Jurnal, Oana Pellea

Un comentariu: